автореферат диссертации по филологии, специальность ВАК РФ 10.02.05
диссертация на тему: Эпистемологическое исследование простого предложения в румынском языке

Полный текст автореферата диссертации по теме "Эпистемологическое исследование простого предложения в румынском языке"

MINISTERULINVATAMINTULUI AL REPUBLICII MOLDOVA

TJNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

f ■ 5 0.1 2 h MAP 1397

Cu titlu de manuscris CZU 805.90-5

ION ETCU

STUDIU EPISTEMOLOGIC ASUPRA PROPOZITIEI ÎN LIMBA ROMÀNÂ

REFERAT pentru obtinerea titlului stiintific de doctor habilitât în filologie în baza lucrârilor publicate

Specialitatea 10.02.05-Limbile romanice

CHIijINÀU -1997

REFEREN"}! OFICIALI:

1. Nicolae Corláteanu, membru titular al Académie! de Çtiinte din Moldova, doctor ha-

bilitât în fiiologie, profesor universitär

2. Victor Banaru, doctor habilitât in fiiologie, profesor universitär

3. Vasile Pojoga, doctor habilitât în fiiologie, profesor universitär

Lucrärile în baza càrora a fost scris prezentul référât au fost elaborate în cadrul Sectorului limbà contemporanà çi în cel al DirecÇiei cultura vorbirii, stilisticà fi teoria traducerii de la Institutul de Lingvisticá al Academiei de Çtiinte din Moldova.

Institutia de profil: Catedra de limbá romana de la Facultatea de Litere a Universität« "Al. I. Сига", Iaçi.

SusÇinerea va avea loe pe data de 28 martie 1997 la ora 15 în çedinta Consiliului ftiin^ífíc specializat DH 10.92.18 în sala de festivitàti a Facultà^ii de Litere a Universitâtii de Stat din Moldova (or. Chi^inäu, str. M. Kogàlniceanu, 65).

Referatul çtiintific çi lucràrile în baza càrora se sustine teza pot fi studiate în sala de lectura a Bibliotecii çtiintifice a Universitâtii de Stat din Moldova (or. Chiçinàu, str. Alexei Mateevici, 60).

Referatul a fost expediat la "........"................................1997.

Secretar çtiin^ific al

Consiliului çtiinfific specializat, doctor în fiiologie, conferenciar universitär

f. CEMÂRTAN

INTRODUCERE

Grama tica (neo-)traditionalâ (clasica, oficiala) a detectat, a inventariat, a clasificat si a descris cu multâ meticulozitate un numâr enorm de fapte, acutnulînd ín decursul veacurilor cunostinte pe cît de vaste, pe atít de profunde privind legile ce guverneazà cutare sau cutare limbá. In etape diferite însà de dezvoltare a gr&maticii ca stiintâ s-a apelat - constient sau inconstient -la principii metodologice diferite, din care cauzà informatia înmagazinatà de gramatica clasica, in spécial de sin taxa, se caracterizeazà printr-o serie de contradictii, prin inconsecventà, prín nesistematizare deplinà, asupra cárui lucru s-a atras atentia nu o singurà data ín literatura de specialitate. Afarà de aceasta, desi sintaxa timp de cîteva decenii se considera unul dintre cele mai avantajate compartimente aie gramaticii, realizàrile ei fiind califícate adesea ca fundaméntale, iar înnoirile ca radicale sau chiar spectaculoase, notiunile de bazâ aie sintaxei românesti continua sa secaracterizeze printr-un continut vag si printr-o sferà de aplicare lipsità de contururi precise.

Investigarle noastre in domeniul sintaxei, realízate pe parcursul a circa patru decenii, initial au fost concepute ca o încercare de a stabili principalele tipuri de propozitii In limba românâ literarâ contemporanà si de a dezvâlui particularitàtile lor structurale, semantice functionale. Este bine cunoscut faptul cà orice clasificare - independent de vrerea cercetàtorului - reflecta concomitent nivelul pe care 1-a atins la momentul dat çtiinta respectiva. Actúala clasificare a propozitiilor, expusâ în studii spéciale de sintaxâ si in manuale de tóate grádele, este atacabilâ sub mai multe aspecte, din care cauzà a fost supusà criticii în repetate rînduri, subliniindu-se în mod spécial caracterul eterogen al principiilor, în a câror bazà au fost deduse diversele tipuri de propozitii. Afarà de aceasta, este, credem, neîndoielnic faptul cà pentru a se proceda la clasificarea propozitiilor, deci la stabilirea tipologiei lor, trebuie sà fie precizate însàfi notiunea de propozitie si caracteristicile ei esentiale. In caz contrar, nu vom sti în màsura cuvenità, cum aratà obiectele ce urmeazà a fi clasifícate, nici nu vom dispune de o bazà fundamentalá din punct de ved ere epistemologic, pe care va trebui sà clàdim aceasta clasificare.

Actualitatea problemelor abórdate în lucrárile puse la baza prezentului referai este determinatà nu numai de existenta a numeroase semne de întrebare privind esenta, particularitàtile semantice, structurale functionale ale unitátilor fundaméntale de comunicare prin voi-bire, nu numai de faptul cà, desi dispunem astàzi de sute de definitii aie propozitiei, lingvistii continua sâ discute în controversà problema intensiunii çi extensiunii acestui concept. Se considera câ, spre deosebire de foneme, de morfeme çi de parti de vorbire ale câror numâr este finit, "numârul propozitiilor este infinit'', câ propozitia reprezintà însàsi via ta limbii în actiune, din care cauzà începînd eu propozitia ca si cum "pàràsim domeniul limbii ca sistem de semne çi intràm în ait univers - în universul limbii ca sistem de comunicare" (E. Benveniste). în lucrárile publícate am cutezat sà demonstràm,

în subsidiar, cà chiar dacá afirmatiile cítate ar contine adevárul absolut, nici ín cazul acesta ele n-ar trebui sá serveascá drept motiv pentru disperare sau resemnare, deoarece stiinta totdeauna a avut drept scop de bazà atît pâtrunderea în tainele infinitului de fapte concrete, de íenomene etc. çi descoperirea legilor ce-1 guverneazá §i-i asigurà functionarea, cît gásirea modalità|iIor de structurare a acestui infinit în clase de unitàti omogene din anumite puñete de vedere în sfîrçit, reducerea individualuluí concret çi variabil la generalul abstract çi constant, a íenomenelor la esentà.

Scopul principal al investigatiilor noastre a fost fixât tinîndu-se cont toemai de aceste consideratii: sistematizarea - pe baza omogenitàtii structural-semantice - a infinitàçii unitâtilor comunicative într-o serie de clase dezvàluirea,- prin generalizarea concretului variabil al elementelor fiecârei clase -, a esentelor invariabile întoemirea unei liste a acestor esen|e propozitionale în limba românà.

Pentru atingerea scopului propus am fost nevoiti sà abordâm în prealabil o serie de problème de ordin atît general, cît ^i particular, dintre care mai importante sînt urmàtoarele:

- argumentarea necesitàtii de a proiecta cercetarea f aptelor de sintaxà pe un larg f undal metodologic cu aplicarea consecventá a unor legi çi categorii de bazà aie dialecticii;

- demonstrarea utilitàtii a necesitàçii de a examina unitâçile sintaxei prin prisma dihotomiei limbâ/vorbire, care se prezintâ ca un reflex lingvistic al legii dialectice a unitàtii

luptei contrariilor;

- operarea unor precizàri privind continutul si sí era de aplicare a notiunii de propozitie çi a notiunilor ce Çin de sintaxa propozitiei: parte (principalà si secundará) a propozitiei, subiect, prédicat, predicativitate etc.;

- stabilirea unitâtilor sintactice de naturâ onticà ^i a celor de naturà gnosticà;

- determinarea statutului semantic structural al predicatului çi examinarea temeiniciei teoriei privind caracterul exclusiv bimembru al propoziçiei;

- elaborarea principiilor de stabilire a minimului structural al propozitiei;

- dezvàluirea esentei interactiunii pàrtilor de propozitie;

- scoaterea în relief a specificului sintagmaticii çi paradigmatic« sintactice a rolului acestora in structurarea infinitàtii unitâtilor de comunicare;

- detectarea proprietàtilor sistemice aie esentelor propozitionale diferite din punct de vedere semantic çi structural;

- dezvàluirea capacitâtii sistemigene a pàrtilor de propozitie;

- revelarea sincretismului categoriilor gramaticale;

- identificarea particularitâtilor onomasiologice aie enunturilor;

- stabilirea formelor staÇionare de realizare a propozitiilor în procesul de comunicare;

- dezvàluirea potentialului expresiv al fiecàrui tip de propozitie în urma examinârii modului de manifestare a unitâtilor limbii în procesul de comunicare verbalâ.

Baza metodologicá a iucràrilor noastre publícate o constituie teza dialecticii eu privire la etapele cunoa^terii çtiintifice, formulatà încà de Kant, dar "servitá" noua, în perioada de tristà pominà, în reformularea lui V. Lenin - "de la contemplarea vie la gîndirea abstracta si de la ea la practica", precum çi legea dialecticii eu privire la "cuprinderea opuselor în .unitatea lor, a pozitivului în negativ" (Hegel) sau, în "reformulareleninista", legea unitàtii luptei contrariilor (dedublarea unicului studierea pàrtilor lui contrare). In corespund ere cu aceastà lege fiecare f apt de sintaxà a fost tratat ca o unitate indestructibilà a concretului abstractjului, a individualului §i generalului, a variabilului ^i constantului, a f enomenului çi esentei.

Data fiind complexitatea, iar într-o oarecare mâsurà eterogenitatea problemelor abórdate, metodele çi procedeele folosite variazà de la caz la caz: reflexiei filozofíce din

faza initíalá de constituiré a conceptiei investigárilor i s-au aláturat compararea, analogia, analiza ^i sinteza ín etapa acumulara ^i prelucrárii prealabile a diversitá^ii unitátilor de comunicare prin vorbire; in etapa structurárii unitátilor de comunicare in clase si a deducerii esen^elor propozitionale s-a recurs la metoda transforma Róñala (substituiré, reducere), la procedeele analizei distributive, a analizei cantitative a celei semantico-contextuale. In calitate de metode de baza ínsá in tóate etapele de realizare a temei abórdate au servit metoda descriptiva reflexia.

Materialul faptic a fost excerptat din operele scriitorilor clasici ale celor contemporani.

Contributia la studierea problemei enun^ate, gradul de originalitate a investigatiilor consista in faptul cá drept rezultat s-a obtinut o prima realizare in lingvistica din República Moldova ^i din Romanía in problema stabilirii unui repertoriu de propozitii ca unitáti ale limbii, unitáti ce constituieesente ale unor clase practic nelimitate de enunturi-unitáti ale vorbirii, omogene din punct de vedere structural-semantic. Tot pentru prima data aici se incearcá aplícarea consecventá a unor legi principii epistemologice fundaméntale, ceea ce a implicat, printre áltele, folosirea pe deplin índreptátitá a dihotomiei Hmbá/vorbire ca modalitate de identificare a formatiilor sintactice structural-sistemice ^i a mecanismului lor de realizare in procesul comunicárii. Concluziile impuse de modul acesta de a aborda problema sintaxei propozitiei ne-a permis sá f ormulám o serie de reconsideran ale punctelor de vedere traditionale privind astfel de notiuni fundaméntale ale sintaxei ca: propozitia, partea principalá si partea secundará ale propozitiei, propozitia bimembrá, subiectul, predicatul, complementul (direct, indirect, circumstantial), predicativitatea, paradigma tica si sintagmatica propozitiei, ^i sá indicám o cale rezonabilá, dupa noi, de eliminare a erorii traditionale legate de confundarea entitátílor ontíce cu cele gnostice in procesul de cercetare a materiei sintactice.

Importaba teoreticá a investigatiilor consista in faptul cá pentru prima datá in lingvistica din República Moldova si din Romanía, drept rezultat al aplicárii consecvente a principiilor metodologice mentionate mai sus, s-a demonstrat cá diversitatea infinita a unitátilor de comunicare prin vorbire doar in aparenta se prezintá ca ceva haotic fi neordonat, in realitate la constituirea lor actionind legi rigide al cáror efect se face simtit cu o claritate neindoielnicá o datá cu sistematizarea acestor enunturi in clase omogene din punct de vedere structural-semantic ^i extragerea din fiecare clasá a nucleului ei constitutiv, general si constant, aceastá etapa a procesului de cunoastere a diversitátii fenomenelor fizice din domeniul sintaxei íncheindu-se cu stabilirea unui sistem unic de esente propozitionale. Un alt aspect important ce determina valoarea teoreticá a investigárilor efectúate este con^tientizarea faptului cá identificarea si inventarierea tuturor modalitátilor de realizare a acestor esente permite, in.sfírsít, nu numai íntocmirea fondului de structuri prezente ín uz, a fondului de realizári consfintite deja de norma literará, ci pronosticarea realizárilor posibile, a cáror cercetare ar scoate la ivealá noi potente expresive ale sintaxei noastre.

Importanta practica a lucrárilor prezentate consta ín faptul cá rezultatele obtinute pot fi f olosite la precizarea continutului a sf erei de aplicare a unei serii intregi de categorii cu care se opereazá in manualele de sintaxá, la suprimarea unor contradictií proprii sintaxei traditionale, la pregátirea unor cursuri speciale de epistemologie sintacticá.

Aprobarea oficiala a investigatiilor. Cercetárile noastre in domeniul propozitiei au fost aprecíate pozitiv íntr-o serie de recenzii publícate in presa republicaná ín cea din fosta U.R.S.S.: "Invátátorul sovietic", 1979, nr. 9, p. 62-63 (V. Botnarciuc, C. Tanas); "Limba si literatura moldoveneascá", 1981,nr. 3, p. 70-74 (I. Zaporojan, A. Palii); "invátárníntulpub-lic", 1974,4íulie (A. Ceñuda); "Referativníi jurnal". Seria 6, Iazicoznanie, 1980, nr. I, p. 152157 (V. Chira).

La lucrârile noastre s-au referit: I. Dumeniuk si N. Màtcas în "Introducere in lingvísticá", Chiçinàu, 1980, p. 208, 212 (ed. II, 1987, p. 293-294, 297-298); S. Berejan, I. Dumeniuk, N. Màtcaç în "Lingvisticâ generala", Chiçinàu, 1985, p. 151, 205, 241, 242, 246, 250, 254; V. Pojoga în "Studiu asupra omonimiei sintactice înlimba moldoveneascà", Chiçinâu, 1986, p. 14, 15, 32, 38; G.Gruitàîn"Acordulînlimbaromânà",Bucure^ti, 1981, p. 169; O.Cosovansi N. Mateas în "Caracterul obligatoriu al unor specii de subordonate în frazâ"//Problemede gramaticà stilisticà, Chi^inàu, 1985, p. 54, 55, 56, 57, 59; A. Ciobanu în "Limba moldoveneascà literarâ contemporanà. Sintaxa", Chiçinàu, 1987, p. 6, 48, 60; A. Ciobanu in "Sintaxa §i semantica", Chi^inàu, 1987, p. 28, 83, 109,110, 119.

Unele concluzii la care am ajuns in urma cercetàrilor efectúate în domeniul dat au fost expuse la conferinte republicane (Bàlti: 1971, 1972, 1976, 1982; Chisinâu: 1993, 1995), nationale (Iaçi: 1991; Timiçoara: 1993; Suceava: 1994), unionale (Kalinin; 1986; Zvenigorod: 1987; Voronej: 1991).

Rezultatele obtinute în urma cercetàrilor efectúate pe parcursul aproape a patru decenii în domeniul propozitiei ar putea fi structurate dupa cum urmeazâ.

1. PRECIZÁRITERMINOLOGICE

Este bine cunoscut cà starea de lucruri în domeniul terminologie al lingvisticii actúale lasà mult de dorit. Paralel eu mentinerea, sub aspect teoretic, a unor problème traditionale a fost înscrisà pe ordinea de zi a lingvisticii secolului al XX-lea o serie de problème noi, au fost abórdate noi aspecte aie cercetârii limbii, au luat naçtere nu numai noi orientàri în cercetarea ^tiinÇificâ, ci çi noi compartimente aie lingvisticii, în cadrul càrora se folosesc metode de investigare cu desàvîrçire deosebite de cele tradiçionale. Toate acestea au contribuit la îmbogàtirea çtiintei limbii eu noi notiuni çi deci la crearea unui mare numâr de noi termeni lingvistici. Pentru a evita pe cît e posibil echivocul çi a reduce la minimum confuziile în interpretarea faptelor de sintaxa, am procédât la operarea unor precizàri çi delimitan terminologice, avînd în vedere situatia existentà, mai întîi, în lingvisticâ româneascâ oprindu-ne în mod special asupra sistemului terminologie traditional f olosit la descrierea a trei nivele ale limbii: sonor, nominativ çi comunicativ.

Examinînd situatia din lingvisticâ moderna, observâm cà la descrierea sistemului sonor al limbii se folosesc doi termeni de bazà care denumesc doua notiuni fundaméntale: sunetul fonemul, considerîndu-se cà sunetul este o entitatede natura onticâ, iar fonemul - de natura gnosticâ. Aplicarea conseeventà a acestui mod de a rationa çi la analiza altor unitàti ale limbii ca realitate onticà face necesarà folosirea unor noi perechi terminologice: cuvînt - parte de vorbire; îmbinare de cuvinte - sintagma (la nivel nominativ), enunt - propozitie (la nivel comunicativ), primii termeni ai perechilor mentionate denumind entitàti ontice, iar corelativele lor - entitàti gnostice.

Dupâ cum e u§or de observât, nici unul dintre termenii men|ionati nu este nou, toti au o circulatie largà în literatura de specialitate, atîta doar cà în cadrul descrierii nivelului respectiv al limbii sfera lor de utilizare n-a fost strict delimitatà.

Din cele expuse mai sus rezultà cà limba ca realitate onticà se prezintà ca o totalitate de nivele între care se stabilesc legàturi sistemice ierarhice. Fiecare nivel este alcàtuit, la rîndul sàu, din unitàti proprii doar lui, care tin, de asemenea, de domeniul ontic. Pentru scopul urmàrit în lucrârile noastre am considérât suficient sè atragem atentia cititorului doar asupra urmàtoarelor unitàti ontice: sunet, cuvînt, îmbinare de cuvinte, enunt (simplu ^i complex). StiinÇa ce se ocupâ de cercetarea limbii-reaiitate onticâ sub diverse aspecte, numitâ lingvisticâ, este si ea o realitate, dar o realitate gnosticâ, o forma de conçtientizare si de reflectare a realitàtii ontice numità limbà. Unitàtilor ontice aie fiecàrui nivel al limbii

le corespund notíuni, categorii, termeni §tiintifici care se prezintá ca unitáti gnostice: fonem, parte de vorbire, sintagma, propozi^ie.

Distinc^ia dintre limbá ca realitate onticá lingvisticá ca realitate gnosticá este atit de evidentá incit s-ar parea cu totul de prisos sá mai insistám asupra ei. Cu tóate acestea, confundarea lor nu numai in manuale ^colare, ci in studii ^i tratate $tiin^ifice, este, spre regretul nostru, un fenomen obi^nuit care trece aproape neobservat.

íncheind aceste reflectii cu privire la necesitatea delimitárii aspectului ontic de cel gnostic, a ontologiei de gnoseologie ín procesul de cunoa^tere a limbii, se cere subliniat cá:

- la nivel ontic, cercetátorul are de-a face cu fapte concrete, individúale, variabile, care pot fi scrise, imprímate, pronuntate, vázute, auzite, íntr-un cuvint, are de-a face cu senzorialul empiric;

- la nivel gnostic, cercetátorul are de-a face cu fapte abstracte, generale, constante, care nu pot fi observate cu ajutorul organelor noastre de simt, intr-un cuvint, are de-a face cu rationalul teoretic;

- existentá de sine státátoare au doar entitátile ontice; acestea se prezintá ca unitáti inseparabile ale fenomenului p esentei, ale concretului si abstractului, ale individualului si generalului, altfel spus, ca unitáti ale contrariilor ce urmeazá a fi dezváluite studiate de cercetátor,

- sub aspect teoretic, delimítarea nivelului ontic de eel gnostic constituie un pas necesar pe calea intelegerii structurii si a mecanismului interior de functionare a ceea ce numim limbá, constituie o etapa necesará a cunoa^terii dialectice, in cadrul cáreia are loe saltul calítativ de la concretul senzorial la abstractul rational si revenirea ulterioará la concretul rational imbogátit cu cunoftíntele obtinute anterior;

- sub aspect practic, aceastá delimitare, efectuatá tn manuale si, in genere, In procesul de instruiré, va spori eficien|a insufirii de catre elevi a materiei de gramaticá, disciplinind efectiv gindirea lor.

ín lumina celor relatate, sintaxa, mai precis sintaxologia, se prezintá ca un compartiment al gramaticii care studiazá - pe baza raporturilor ce iau na^tere ¡ntre cuvinte in procesul comunicárii - tabloul glotíc al realitátíi in vederea stabilirii numárului finit de unitáti ale sintaxei limbii ^i realizarea lor in vorbire.

In lingvisticá secolului al XX-lea, in special dupa apari^ia Cursului de lingvisticá generala al lui F. de Saussure, se considera cá abstractul, generalul, esen|a formeazá continutul no^iunii de limbá, iar concretul, individualul, fenomenul formeazá continutul notiunii de vorbire. ín corespundere cu aceastá delimitare in lucrárile publícate am folosit ^i termenii; sintaxa limbii ^i sintaxa vorbirii (sau sintaxa teoreticá sintaxa e m p i r i c á, asupra cárora vom reveni mai jos). Fiecare din acesti termeni corespunde unui anumit nivel de cunoa^tere a faptelor sintactice ^i se folose^te pentru a denumi, in fond, nu realitáti diferite, ci aspecte dif erite ale aceleia^i realitáti. in calitatea lor de contrarii, limba §i vorbirea formeazá o unitate dialecticá indestructibilá una fárá cealaltá nu pot exista ^i nici nu pot fi intelese pedeplin. Limba ca esenfá exista numai in p ri n vorbire, adicá in infinitatea textelor scrise órale. Tocmai de aceea, pentru a cunoaste aceastá esentá in cercetarea materiei de sintaxá, am pornit de la textele scrise si órale, sesizabile cu vázul si cu auzul.

2. OBIECTUL DE STUDIU AL SINTAXEI (AL SINTAXOLOGIEI)

Problema obiectului de cercetare al sintaxei (al síntaxologiei) nu a fost solutionatá definitiv in literatura de specialitate. Atit punctul initial al cercetárii sintactice, cit si punctul

ei final II constituie unitàçile de comunicare pe care le pronun^àm, le scriem, le auzim, le vedem. Lucrînd cu acest material, sintacticianul trebuie sâ identifice çi sâ descrie mecanismul de funcionare a limbii. Sa nu uitàm însà de complexitatea acestui obiect de cercetare de cunoaçtere, de diversitatea aspectelor sub care se manifesta, de multitudinea problemelor pe care le ridicà. Astfel, orice unitate de comunicare, fie oricît de întinsà sau restrînsâ ca volum, poate ^i trebuie sà fie examinatà din punctul de vedere al organizârii ei fórmale, al specificitàtii semantice çi functionale, al emitàtorului al receptorului. §i la toate acestea se mai adaugâ imensitatea numérica a unità^ilor de comunicare. Iatà deci prin ce se explica faptul cà procesul de cunoaçtere a structurii sintactice a limbii se constituie din mai multe etape çi fiecare etapâ, urmárind scopuri bine determínate, îçi are obiectul sàu concret de cercetare, care însà nu e altceva decît un anumit aspect al obiectului existent real în toatà complexitatea lui - unitâ{ile de comunicare ale limbii. Astfel, la nivelul cunoaçterii empirice, în etapa "contemplarii vii", obiectul de cercetare îl constituie aspectul exterior, conexiunile exterioare aie unitàtilor de comunicare. Drept rezultat, sînt identificate unitátile de comunicare çi particularitàtile lor cele mai pregnante, se ef ectueazà descrierea lor prealabilà. De exemplu, pe baza comparàrii, a analogiei, a analizei în etapa data putem constata cà în structura unitàtilor de comunicare sînt cuvinte care denumesc agentul ac|iunii, áltele - obiectul ce suporta aceastâ acÇiune, celelalte - directia sau timpul în care se desfâçoarâ actiunea, cauza efectuârii acestei ac^iuni etc., etc. Pot fi fàcute mai multe observàri privitor la structura acestor unitàti de comunicare, la semantica lor, la scopul în care sînt folosite f.a.m.d. Dar o data încheiatâ studierea empiricà, examinarea aspectelor sesizabile cu organele noastre de simÇ, trebuie sà înceapâ etapa a doua, care tine de nivelul gîndirii abstracte, al cârei obiect de cercetare îl vor constituí aspectele interioare, raporturile din çidintre unitátile de comunicare, tràsàturile definitorii, esentiale aie unitàtilor de comunicare, într-un cuvint, chiar esenta acestor unitàti. O data obtinute aceste esen^e, putem reveni la unitátile de comunicare, urmárind modul de realizare, de materializare a esenteior în procesul comunicârii, ceea ce va constituí cel de al treilea aspect al obiectului de cercetare al sintaxei (al sintaxologiei) eu vàdità orientare pragmaticà.

în conformitate eu caracterul obiectului de cercetare se disting doua parti aie sintaxei ca çtiintà sau chiar doua sintaxe: sintaxa (sintaxologia) unitàtilor concrete,- sintaxa empírica, adicà sintaxa faptelor, a fenomenelor de suprafatà, sesizabile -, ^i sintaxa (sintaxologia) unitàtilor abstracte,- sintaxa teoreticâ, adicà sintaxa faptelor de adîneime, sintaxa esenteior insesizabile eu organele noastre de simt.

3. UNITÁTILE STRUCTURII SINTACTICE (UNITÀf ILE ONTICE)

Tabloul verbal al realitàtii poate fi studiat sub diferite aspecte. Aspectul de care se ocupà sintaxa (sintaxologia) se refera exclusiv la reflexul verbal al legâturilor, al conexiunilor dintre douà sau mai multe obiecte, fenomene aie lumii reale çi la reflexul verbal al diferitelor manifestàri existenÇiale aie unor obiecte, fenomene izolate. Astfel, vom observa cà, de exemplu, douà obiecte, fenomene se pot afla într-un raport fie calificativ, fie posesiv, fie obiectual, fie instrumental ç.a.m.d. Unul dintre aceste obiecte poate sà se prezinte ca o calitate a celuilalt, poate sà-i apartinà, sà exercite o actiune asupra lui sau sà-i serveascà drept instrument de exfercitare a unei actiuni. Deoarece fórmele de manifestare a obiectelor ^i fenomenelor izolate, precum raporturile dintre obiecte, fenomene au loc numai în timp ^i spatiu, putem vorbi de existenta unor raporturi temporale çi spatiale. Orice forma de manifestare sau raport se infàptuiejte dintr-un motiv oarecare,

ceea ce da naçtere raporturilor cauzale; in unele cazuri forma de manifestare a unui obiect sau raporturile dintre obiecte se infàptuiesc cu un anumit scop, ceea ce ne ^i permite sà vorbim de raporturi finale etc.

în urma reproducerii verbale a raporturilor mentionate, iau naçtere anumite unitâti structurale. Astfel, raportul calificativ îçi gaseóte realizare verbalà în structuri de tipul: lunâ noua - luna e nouâ; sapa de lemn - sapa este de lemn; raportul posesiv este turnat în tipare verbale ca urmâtoarele: limuzina prietenului - limuzina este a prietenului, limuzina apartine prietenului; raportul agentiv îçi gaseóte realizare verbalà în structuri de felul: distrugerea casei de (cátrej träsnet - trásnetul distruge casa etc.

Dupä cum vedem, limba dispune de mai multe modalitàti de reproducere verbalà a uneia çi aceleiaçi situatii. Dacá ne ref erim la exemplele de mai sus, observàm cá intr-un caz avem de-a face cu structuri de tipul: lunâ noua, sapa de lemn, limuzina prietenului, distrugerea casei de (catre) träsnet, iar ínalt caz avem de-a face cu structuri de alta natura: luna este nouâ, sapa este de lemn, limuzina este a (aparjine) prietenului, trásnetul distruge casa. Din punct de vedere semantic, structurile din prima catégorie se aseamànâ foarte mult cu cele din a doua, ceea ce se explica prin faptul cá in ambele cazuri e vorba de reproducerea verbalà a aceleia^i situatii din realitatea ambiantä. Din punctul de vedere însà al modului de reflectare a acestor situatii, deosebirile sint foarte mari si principíale: în primul caz avem de-a face cu reproducerea verbalà staticà, neactualizatà a situatiilor extraglotice, adicá neraportate la vorbitor si la momentul comunicárii. Tocmai de aceea raporturile dintre obiectele si fenomenele lumii reale sînt prezentate aici ca fapte, ca fenomene in sine, în definitiv, ca unitâti nominative aie limbii, ceea ce le permite sà-si manifeste esenÇa, sà stabileascà raporturi cu alte obiecte, fenomene aie realitàtii ambiante [Râsâritul soarelui deçteaptâ natura, Fetita admira râsâritul soarelui). Structurile verbale în care îsi gaseóte reflectare reproducerea staticà, neactualizatà a formelor de manifestare a obiectelor, fenomenelor, a raporturilor de dependentà dintre ele, se numesc î m b i n à r i de cuvinte.

In cel de al doilea caz este vorba de reproducerea dinamicà, actualizatà, în desfàçurare a realitàtii date. Intre obiectul, fenomenul care îsi manifesta într-un anume mod existenta (sau stabilere raporturi cu alte obiecte, fenomene) çi vorbitor se stabileste un anumit raport; aici se fixeazâ, fie si în liniile cele mai generale, cadrul temporal în care are loc actualizarea formei de manifestare sau a raportului: în momentul comunicàrii, pînâ sau dupâ acest moment (Soarele rasare - Soarele a râsârit - Soarele va râsâri); în mod obligatoriu, aceste tipare verbale poartà amprenta atitudinii vorbitorului fatá de forma de manifestare sau faÇà de raportul dat, a modului cum le considerà el - reale, posibile sau ireale (Soarele rasare; Soarele o fi râsârit; Dacà ar fi râsârit soarele, aj fi fost plecat). Prezenta tuturor acestor particularitàti le asigurà structurilor din categoría data independentà, permitîndu-le sà functioneze în procesul de comunicare ca unitâti de sine stàtâtoare. Rolul de actualizator îl joacà aici cuvintul care denumeste actiunea (Tata taie lemne), forma de manifestare (Soarele rasare) sau raportul (Limuzina aparpine prietenului). Structurile verbale care iau naçtere ca rezultat al reproducerii actualízate a unei actiuni, a unei forme de manifestare a obiectelor, fenomenelor sau a raporturilor dintre ele le numim enunturi (simple).

La analiza enunturilor dupà pàrtile lor alcàtuitoare trebuie sà stabilim, mai întîi, dacà cutare sau cutare f unctie este îndeplinità de un cuvînt aparte sau de o îmbinare de cuvinte. Astfel, în enunturile Un strigât a dççteptat natura çi Râsâritul soarelui a deçteptat natura, functia sintacticà pe care o îndeplineste cuvîntul strigât din primul exemplu - de a constituí reflexul verbal al unui obiect (fenomen) ce exercitâ o anumitâ actiune asupra altui obiect de a începe lantul de raporturi sintactice -, in cel de al doilea exemplu o îndeplineste întreaga îmbinare râsâritul soarelui. Dupà efectuarea opera^iilor de acest fel, care se încheie

cu stabilirea pár^ilor constitutive ale enuntului a raporturilor dintre ele, putem trece la analiza imbinárilor de cuvinte sub aspect semantic structural. Trebuie avut mereu in vedere insá cá in asemenea cazuri va íi vorba de párti ale imbinárilor de cuvinte fi de raporturi in interiorul lor.

Ne-am referit pina aici la reílexul verbal al actiunilor, al formelor de manifestare a obiectelor, fenomenelor, al raporturilor de interdependentá, fácind abstractie de faptul cá orice obiect al lumii reale, orice situatie se poate incadra intr-o retea de raporturi cu alte obiecte, fenomene, cu alte situafii. Reproducerea verbalá a acestor retele de raporturi genereazá structuri sintactice complexe, in componenta cárora se disting douá sau mai multeenunturisimple.Asemeneaenunturi complexe sintnumitetradicionalfraze. De exemplu: O groazá sufletu-mi supune/$i-n a^ternut eu má scufund,/Cind stihuri de Íngropáciune/Vin din prápástii fárá fund (Octavian Goga); Mult iscusita vremii slová/Ne spune clipa milostivá/Ce ne-a-nfrá^it pe veci necazul/$i veselia deopotrivá... (Octavian Goga); Si apa unde-au fost cázutjln cercuri se roteóte,/din adinc necunoscut/Un mlndru tinár creóte (M. Eminescu).

in primul caz avem de-a face cu un enunt complex in componenta cáruia distingem urmátoarele enunturi simple: (1) O groazá sufletu-mi supune, (2) $i-n agternut eu má scufund, (3) Cind stihuri de ingropáciune vin din prápástii fárá fund. Vom observa aici cá primul enunj se caracterizezá printr-o independen^ depliná, in timp ce urmátoarele douá dispun de o independentá limitatá: al doilea - de care semnaleazá raportul cauzá-efect dintre enuntul 1 ^i 2, al treilea - de cind, care semnaleazá raportul temporal dintre enunjul 2 3. Smulse insá din context si lipsite de cuvintele de legáturá fi, cind, enunturile 2 3 se prezintá ca structuri independente.

ín exemplul urmátor distingem douá enunturi simple legate prin ce. Al doilea enun^, lipsit de independentá, joacá rolul de calificare a realitátii denumite de imbinarea de cuvinte clipa milostivá. ín afara contextuluí, adicá descátu^at de aceastá functie de calificare, enuntul dat s-ar manifesta ca o unitate de comunicare independentá.

ín ultimul exemplu avem de-a face cu un enun| complex alcátuit din urmátorii constituenti: (1) apa ín cercuri se roteóte, (2) unde-au fost cázut (3) §i din adi nc necunoscut un mindru tinár creóte. Primul si al treilea constituenti, deji se leagá unul de altul, se caracterizeazá printr-o anumitá independentá func^ionalá (limitatá de ji). Constituentul al doilea insá este lipsit de o astfel de independentá. Servind la calificarea, la precizarea realitátii denumite de cuvíntul apa din primul enunt, el se aflá exact in aceea^i situatie ca imbinárile de cuvinte. Drept rezultat, unde-au fost cázut formeazá cu cuvíntul determinat apa o unitate de ordin nominativ.

ín felul acesta, am stabilit tóate tipurile de unitáti concrete, individúale care formeazá ceeacenumim,inmodobi^nuit,structura sintacticáalimbiiromane.íj>iimbinarea de cuvinte, si enuntul complex (fraza) fac parte din sfera no^iumi de obiect de cercetare al sintaxei (sintaxologiei), dar ^i imbinarea de cuvinte, imbinarea de enunturi sint entitáti conexe cu enuntul simplu. imbinarea de cuvinte se prezintá ca unitate sintacticá numai in másura in care - in calitate de entitate nominativa - reproduce, in forma neactualizatá, raporturile dintre elementele ei constitutive. Enuntul complex (fraza) capátá statut de unitate sintacticá datoritá faptului cá se prezintá ca o imbinare de enunturi simple. Astfel stind lucrurile, putem afirma cá, intrucit enuntul este unitatea de baza care participa la realizarea actului de comunicare intrucit enuntul reproduce, in forma actualizatá, tóate raporturile elementare existente intre obiectele, fenomenele lumii reale, precum tóate fórmele de manifestare izolatá a acestora, anume e n u n ^ u 1, in multitudinea formelor lui concrete, constituie principala unitate a structurii sintactice, unitatea de baza care face parte din sfera notiunii de obiect de cercetare al sintaxei (al sintaxologiei).

4. UNITÁf ILE SINTAXEI CA STIINTÁ (UNITÁTILE GNOSTICE)

îmbinàrile de cuvinte çi enunturile - simple çi complexe - sint unitátile concrete din care este aicàtuità structura sintacticà a limbii. Cind se afirma cà sintaxa înseamnâ atit structura sintacticà, cît si ^tiinta despre aceastà structura, se admite implicit cà sintaxa este stiinta despre aceste unità|i. Çi, într-adevàr, atita timp cît se mentine la nivelul cunoaçterii empirice sintaxa opereazà anume cu enunturile îmbinàrile de cuvinte. Acumularea treptatâ a cunoçtintelor empirice despre specificitatea structurale, seman-ticà çi functionalà a acestor unitâti se încheie cu actul de generalizare a informa tiei obtinute, eu actul de esentializare §i de formare a aparatului conceptual. Adicà enunturile çi îmbinàrile de cuvinte sînt grupate în clase tinîndu-se cont de omogenitatea lor semanticâ ^i struc-turalà, iar esenta fiecàrei clase constituie continutul notiunii generice. în felul acesta pot fi identifícate unitàtile sintaxei ca ^tiintà. Pentru fixarea notiunii generice privind esenta claselor de enunturi a fost rezervat termenul de p r o p o z i t i e. in urma structuràrii întregii multimi de enunturi din limbà se obtine numàrul finit al propozitiilor. Folosind pentru denumirea notiunii generice ref eritoare la esenta claselor de îmbinàri de cuvinte termenul de sintagma, termen fàrà destinare precisa eu folosire neunivoeà în studiile de sintaxa, si structurind multimea de îmbinàri de cuvinte, vom obtine numàrul finit al sintagmelor.

Prin ce se aseamànà çi prin ce se deosebesc aceste unitâti aie sintaxei ca stiintâ? Se aseamànà, mai întîi, prin faptul cà atît propozitiile, cît çi sintagmele sînt unitâti gnostice, sînt abstractii stiintifice çi deci nu se întîlnesc în realitatea concretà a limbii ca ceva sesizabil eu organele de simt. Si propozitiile, si sintagmele, în calitatea lor de creatii rationale, servesc drept instrumente de analiza a faptelor concrete, de structurare, de ordonare a multimii de enunturi si îmbinàri de cuvinte, de descriere a sistemului sintactic al limbii. Acelaçi lucru trebuie spus si despre elementele structurale aie propozitiilor çi aie sintagmelor, precum çi despre reteaua de raporturi dintre aceste elemente. Cu alte cuvinte, cind spunem cà subiectul, predicatul etc. sint pàrti aie cutàrei sau cutàrei propozitii, avem în vedere cà si ele fac parte din categoría abstractiilor stiintifice, câ ele reprezintà esente aie unor functii concrete ale cuvintelor în cadrul unor enunturi omogene sub aspect semantic si structural. La fel, vorbind de raportul predicativ sau completiv, sà zicem, nu vom scàpa din vedere cà asemenea raporturi nu existà în realitatea concretà a limbii, cà ele doar generalizeazà multimea de conexiuni între cuvinte în cadrul enunturilor concrete.

Deosebirile dintre propozitii si sintagme sînt conditionate de specificitatea unitàtilor concrete ale càror esente le reprezintà. Dacá enunturile sînt unitâti de comunicare, îmbinàrile de cuvinte sînt unitâti nominative si se pot manifesta eu valoarea comunicativà doarca elemente constitutive aie enunturilor. E drept, çi enunturile, si îmbinàrile de cuvinte constituie reflexe verbale ale unor situatii extraglotice, dar, în timp ce în enunturi aceste situatii îçi gâsesc expresie dinamicâ, actualizatà, situatiile reproduse de îmbinàrile de cuvinte sînt statice, fàrà a fi raportate la momentul vorbirii, la persoanele antrenate în actul de comunicare fàrà a fi aprecíate ca existînd realmente sau ca fiind doar posibile, dorite etc. în consecinÇà, o serie întreagà de situatii extraglotice apar lipsite de integritate, trunchiate. Astfel, comparînd exemplele: Copilul vecínului compurte versuri si a compune versuri, observàm cà a cùmpune din imbinarea de cuvinte, datorità caracteruluf sàu atemporal, extrapersonal fi amodal, se dispenseazâ de cuvîntul care ar denumi agentul acÇiunii. Afarà de aceasta, indiferent de numàrul componentelor çi deci al raporturilor pe care le comporté, îmbinarea de cuvinte, devenind element component al enuntului,

îndeplineçte о singurà functie çi aceastá functie revine exclusiv termenului regent, subordonator al îmbinàrii de cuvinte. Ceea ce înseamnà câ în exemplele: Copilu' compune versuri, Copilul vecinului compune versuri, Copilul cel mai mic al vecinului de peste drum compune versuri atît copilul, cît çi copilul vecinului, copilul cel mai mic al vecinului de peste drum - toate realizeazâ una çi aceea^i functie sintacticâ.

In baza acestor caracteristici aie enun|urilor aie îmbinàrilor de cuvinte propozitiile se prezintà ca unitàti predicative, iar sintagmele ca unitàti nonpredicative, ceea ce înseamnà cà sintagmelor le este impropriu raportul predicativ. Celelalte raporturi sintactice, deci si functii sintactice, proprii propozitiilor, se întîlnesc çi la sintagme: R+complement direct, R+complement circumstantial de loc (de timp, de cauzà etc.). Aceste raporturi îçi gâsesc realizare concretà în îmbinàri de felul: a compune versuri, a repara televizorul, a гире о floare, a intra Ы casa, o urca in avion etc. De aceea cînd vorbim de cutare sau de cutare functie sintacticâ - afarà de subiect çi prédicat - trebuie sà specificàm de fiecare datà ce se are în vedere: о functie în propozitie sau о functie în sintagma.

5. FUNCTII SINTACTICE

Pentru a întelege cum functioneazâ limba în procesul comunicàrii, dar mai aies pentru a formula recomandàri cu caracter normativ privind folosirea acestui mijloc de comunicare, trebuie, mai întîi, sà descoperim çi sà descriem legile ce guverneazà imensitatea practic nelimitatâ a unità^ilor de comunicare, adicà a enunturilor, sà dezvàluim specificul organizârii lor ca sisteme.

Ca rezultat al analizei enunturilor sub aspectul componente! lor çi al functiilor concrete îndeplinite de elementele lor constitutive, dispunem astâzi de un numàr impunàtor (dacà nu chiar exhaustiv) de functii sintactice, numite traditional pàrti de propozitie: subiectul, predicatul, elementul predicativ suplimentar, atributul, cele 17 feluri de complemente (direct, indirect, de agent, circumstantiale: de loc, de timp, de cauzà, de scop, de mod, consecutiv, instrumental, sociativ, de relatie, conditional, concesiv, opozitional, cumulativ, de exceptie). Unele aspecte aie problemei pàrtilor de propozitie necesita clarificàri. Sà începem eu întrebarea cea mai banalà: ce este partea de propozitie, în general, çi ce este subiectul, predicatul etc., in spécial? Dacá vom analiza în cheia traditionalà un exemplu ca Bunica îngînâ o melodie, vom constata prezenta a trei parti de propozitie: subiectul (bunicá), predicatul (îngînâ) çi complementul direct (o melodie), pentru cà ïncà de pe bàncile çcolii ne-am obiçnuit eu gîndul cà partea de propozitie este un cuvînt sau un grup de cuvinte care îndeplinesc о anumità functie în propozitie. în baza acestui rationament cuvîntul bunica din exemplul nostru trebuie considérât subiect pentru câ denumeçte persoana care îndeplineçte о anumità actiune. Dar ce vom spune despre cuvîntul bunica din exemplul Bunica doarme? Fire^te, s-ar cuveni sà spunem cà este un ait subiect, deoarece îndeplineçte o cu totul altà functie - denumeçte о persoanâ care î§i manifestâ existenta într-un anume mod - doarme. înlocuind în primul exemplu bunica eu nepotica ^i îngînâ eu compune vom obtine enuntul Nepotica compune о melodie, саге, s-аг pârea, ne va îndreptàti çi mai muIt sà consideràm cuvîntul nepotica un eu totul ait subiect. Aceleaçi constaíári se pot face çi în privinta celorlalte pàrti de propozitie çi de fiecare datà s-ar impune una ^i aceea^i concluzie, cà avem de-a face eu atîtea subiecte, predícate etc. cîte unitàti de comunicare existâ în limbà, deoarece functiile concrete ale cuvintelor diferâ de la wn enunt la altul. Sà încercàm însà acum un ait mod de a aborda problema pàrtilor de propozitie. în seria de exemple Copilul zîmbeçte, Bunica doarme, Pisica sejoacâ, Grivei latrâ, U§a scîrpie cuvintele copilul, bunica, pisica, Grivei, ща se disting prin functii concrete strict individúale ce le revin fiecâruia dintre ele. în primul rînd, fiecare dintre aceste cuvinte denumeste un

cu totul alt obiect, iar, ín al doilea rind, forma de manifestare a obiectelor diferá de la caz la caz (zimbe^te, doarme, se joacá, latrá, scírtiie). Afará de caracteristicile deosebitoare, vom descoperi insá caracteristici comune tuturor acestor cuvinte. Astfel, ele tóate denumesc obiecte izolate, neantrenate in relatii obligatorii cu alte obiecte, manifestindu-^i intr-un mod oarecum independerá forma lor de existentá, oricit am amplifica enunturile de mai sus (d.e.: Copilul zímbe§te de fericire in brafele mamei), functia aceasta a lor rámine neschímbatá. Vom mai observa cá ele tóate incep lantul de raporturi sintactice obligatorii proprii enunturilor din care fac parte. íji acum, tn urma unui act de abstractizare de generalizare concomitentá, putem formula urmátoarea deductie: functia generalizatá a cuvintelor de a denumi obiecte, fenomene ce-^i manifestá existentá in afara conexiunilor cu alte obiecte, fenomene si de a incepe lantul de raporturi sintactice obligatorii constituie untip de subiect sau, mai precis, o parte integrantá a continutului notiunii generice de subiect. !n baza unui rationament asemánátor, vom putea spune cá functia generalizatá a cuvintelor de a denumi manifestarea existentei unor obiecte, fenomene neantrenate in conexiuni cu alte obiecte, fenomene si de a continua lantul de raporturi sintactice obligatorii, incheindu-1, constituie untip de predicat sau, mai precis, o parte integrantá a continutului notiunii generice de p r e d i c a t. Admitind cá subiectul, predicatul etc. sint functii sintactice generalízate, trebuie sá avem mereu in vedere faptul cá aceste functii sínt ni^te abstractii ^tiintifice, ce tin in exclusivitate de competenta ratiunii, nu a organelor noastre de simt. Cu alte cuvinte, subiectul, predicatul etc. nu pot fi vázute, auzite, decielenu sintnici cuvinte, nicigrupuri de cuvinte. Cuvintele ^i grupurile de cuvinte sint doar purtátoare ale acestor functii, forme materiale sesizabile in care functiile date isi gásesc realizare concretá. In enunturile discútate mai sus, precum si ín totalitatea enunturilor existente de acest f el in genere, posibile in limba románá, isi gásesc realizare doar douá functii obligatorii - subiectul predicatul. Putem vorbi deci de existentá in limba románá a unei multimi de enunturi a cáror formula generalizatá este SP (s u b i e c t+ +p r e d i c a t).

Examinind in acelasi mod enun|uri de tipul: Bunica ingina o melodie, Táticul repara bicicleta, Petricá rásfoie^te o carte, Ion ciopleste o piatrá, vom constata cá, dacá facem abstractie de functia concretá a cuvintelor bunica, táticul, Petricá, Ion, acestea pot fi unite intr-o clasá functionalá aparte, deoarece in tóate cazurile ele denumesc obiecte ce exercitá actiuni asupra altor obiecte incep lanturi de raporturi sintactice obligatorii pentru existentá enunturilor date. Cuvintele ingina, repara, rásfoie§te, ciopleste pot fi grupate si ele intr-o clasá aparte in baza faptului cá denumesc actiuni exercitate de anumite obiecte asupra altor obiecte si continua, fára a le incheia, lanturile de raporturi sintactice ¡ncepute de cuvintele din prima clasá. O clasá functionalá formeazá cuvintele o melodie, bicicleta, o carte, o piatrá, deoarece ele denumesc obiecte ce suporta actiuni exercitate de alte obiecte ^i íncheie lanturilede raporturi sintactice incepute de cuvintele din prima clasá si continúate de cele din a doua.

Concluzionind cele mentionate mai sus, vom spune cá functia generalizatá a cuvintelor de a denumi obiecte, fenomene care exercitá o anumitá actiune asupra altor obiecte, fenomene de a incepe lantul de raporturi sintactice obligatorii constituie un a 11 t i p de subiect sau, mai precis, o alta parte integrantá a continutului notiunii generice de s u b i e c t, iar functia generalizatá a cuvintelor de a denumi actíunea exercitatá de obiecte, fenomene asupra.altor obiecte, fenomene si de a continua lantul de raporturi sintactice obligatorii, neincheindu-1, constituie un a 11 tip de pr ed i c a t sau, mai precis, o altá parte integrantá a continutului notiunii generice de predicat. ín sfirsit, functia generalizatá a cuvintelor de a denumi obiecte, fenomene care suporta ac^iunea exercitatá de alte obiecte, fenomene ^i de a incheia lantul de raporturi sintactice obligatorii inceput

de subiect continuât de prédicat constituie continutul notiunii de complement dire c t. Sa retinem cà în enunjurile discútate mai sus, precum çi in totalitatea enunturilor deacest fel, existente ^i, în genere, posibile în limba românà, îçigàsesc realizare obligatorie trei functii sintactice generalízate - subiectul, predicatul çi complementul direct. Avem deci o altâ clasâ de enunturi, generalízate în formula SPCd (s u b i e c t+p r ed i -c a t+c ompl em e n t direct).

în urma analizei similare a celorlalte clase de enunturi pot fi deduse toate functiile sintactice generalízate existente în limba românà. A^a sau altfel, ele au çi fost deduse. Dupà cum am aràtat mai sus, ele sînt 21 la numàr. Despre fiecare dintre aceste functii putem spune nu numai cà este o abstractie çtiintificà, generalizares unei mulÇimi de functii concrete îndeplinite de cuvinte în cadrul unor enun|uri omogene din punct de vedere semantic çi structural, ci çi cà se distinge prin anumite posibilitàti combinatorii. Aceasta e tot ce s-a putut obtine eu ajutorul analizei. Mai departe vom recurge la serviciile sintezei. Diversele combinàri ale functiilor sistemigene* vor genera entità^i inconfundabile sub aspect semantico-structural: subiect + predicat; subiect+predicat + complement direct; subiect+predicat+complement indirect etc. Considerînd aceste entitàti propozitii, devine eu desàvîrçire limpede de ce subiectul, predicatul etc., aceste functii abstracte, generalízate çi esentiale, care poartà numele de parti de propozitie, nu pot fi nici cuvînt, nici grup de cuvinte, adicâ parte componentà a enuntului sesizabil.

La identificarea propozitiilor se iau in consideratie doar caracteristicile sistemigene aie fiecàrei parti de propozitie - princjpiu general acceptât în studiul limbii ca sistem. Ca rezultat al opera|iei de sintetizare a pàrtilor de propozitie pe baza raporturilor de interdependentà, obtinem numàrul propozitiilor în limba românà. Dacà numârul enunturilor este practic nelimitat, numàrul propozitiilor, al acestor abstractii §tiin^ifice care ordoneazà imensitatea enunturilor, este strict limitât. Fiecare propozitie reprezintâ esenta, adicâ caracteristicile generale, constante, determinante ale unei clase de enunturi omogene din punct de vedere structural semantic. Limba românà are exact atîtea propozitii cite clase de acest fel pot fi obtinute in urma structuràrii mul|imii de unitàçi de comunicare realízate deja sau realizabile.

6. SINTAXA CA SISTEM

Structura sintacticâ a limbii prezintà un ansamblu bine pus la punct, a càrui caracteristicâ de bazà o constituie organizarea lui ca sistem, çi nu ca un conglomérat, o îngràmàdire haoticà de elemente disparate. Dar una este a recunoaçte organizarea ca sistem, în cazul de fatà, a nivelului sintactic si cu totul alta este a demonstra aceastà organizare. Cel putin douà lucruri îngreuiazà îndeplinirea acestei sarcini: în primul rînd, numàrul practic nelimitat al enunturilor çi, în al doilea rînd, instabilitatea, caracterul lor oarecum indefinit, faptul cà posibilitàtile de variere sînt nelimitate, iar legile utilizàrii lor sînt cunoscute doar cu aproxima tie. Sà luàm un singur exemplu: Gáina babei a gâsit o mârgicâ. Pàstrînd intact numàrul de cuvinte folosind doar intonatia tópica, putem transmite informât» ce vor satisface diferite sarcini de comunicare: Gâina babei (nu a altcuiva) a gâsit o mârgicâ; Gáina (nu cucoçul) babei a gâsit o mârgicâ; Gâina babei a gâsit (nu a pierdut) o mârgicâ; Gâina babei a gâsit o mârgicâ (nu un galben); O mârgicâ a gâsit gâina babei; A gâsit gâina babei o mârgicâ. Fiecare dintre aceste enunturi poate fi folosit-pentru a formula o întrebare, o exclamare, o bucurie, dispretul, îndoiala etc. Sà tinem cont çi de faptul cà

*E vorba de capacitatea functiei sintactice (=a pàrtii de propozitie) de a forma împreunâ cu alte functii (=pàrti de propozijie) entitàti sintactice eu caracter de sistem.

fiecare cuvînt nou adàugat la enuntul initial sporefte considerabil posibilitatea varierii lui formale, intonationale fi informa|ionale.

Dupa cum vedem, mergînd doar putin de tot pe urmele unui singur enunt, intràm deja în viltoarea limbii ca mijloc de comunicare cu virtejuri fi praguri surprinzàtoare, unde e imposibil sà te descurci fârà o pregátire specialá. De care cunoftinte ne putem folosi astázi pentru a pàtrunde fi a ne orienta eu sigurantà in interiorul, in adïncul acestei imensitàti diverse de enunturi existente deja sau posibile in limbà fi pentru a întelege mecanismul ce regleazâ f unctionarea impecabilà a acestei diversitàti in aparen tà neordonate? Cunof tinÇele acumulate, desi impresionante ca volum, sînt totufi insuficiente pentru a putea demonstra care este si cum functioneazà sistemul sintactic al limbii romane. Aceste cunoftinte sînt de douá feluri: unele se refera la aspectul exterior al unitàtilor de comunicare, áltele tin de organizarea lor interioarà.

Cunoftintele referitoare la aspectul exterior se reduc la divizarea tuturor enunturilor: dupa scopul comunicàrii - în enunÇiative fi interogative, dupâ afectivitate sau dupa atitudinea vorbitorului fatà de ceea ce exprima - in exclamative fi neexclamative, dupâ continut si modalitate - în reale, Optative, potentiale, dubitative fi imperative, dupa formá - în pozitive fi negative, dupa structura - în analizabile si neanalizabile, dupâ numàrul pârtilor principale realizat - în bimembre fi monomembre, dupa cum contin sau nu toate componentele unei constructií gramatical explicite - în complete fi incomplète, dupâ cum e realizat sau nu predicatul de un verb - în verbale fi nominale.

Examinarea din interior a enunturilor - în ansamblul lor - a permis identificarea functiilor sintactice de care s-a vorbit deja.

Pentru a ne apropia cu adevärat de întelegerea structurii sintactice ca sistem trebuie sà apelàm la procedeele generale aplícate în cercetàrile referitoare la sistem, în special am putea folosi experienta studiului morfologic. De exemplu, studiul structurii sintactice sà fie organizat pe clase de enunturi, distinse dupà caracteristicile semantice si structurale. Lista acestor clase fiind închisâ, iar infinitul instabil fi variabil fiind redus la finitul constant fi necesar, situatia devine eu desàvîrfire clara fi permite orientarea dreaptà în ea.

în privinta lungimii enunturilor nu existà nici o restrictie. Oricit de lung însà ar fi un enunt, în cadrul lui identificàm un minimum de cuvinte care, fiind unité prin raporturi obligatorii, constituie nucleul central de organizare al enuntului în ansamblu, determinîn-du-i individualitatea fi asigurîndu-i functionarea de sine stàtâtoare. Celorlalte cuvinte aie enuntului le revine rolul de determinàri facultative. Astîel, in exemlul De cXteva zile Grivei latrâ în fundul curtii, lîngâ o grâmadâ de lemne un asemenea nucleu este constituit de Grivei latrâ fi anume el este purtàtorul continutului semantic de bazà, iar grupurile de cuvinte de cîteva zile, in fundul curtii, lîngâ o grâmadâ de lemne au menirea de a preciza de cît timp, unde, în ce loc anume îfi manifesta Grivei una din fórmele sale de existentä.

Sä admitem cà toate enunturile au fost reduse la asemenea nuclee. Spunem "sà admitem", deoarece practic lucrul acesta este irealizabil, numärul enunturilor fiind nelimitat. Examinînd acum fiecare clasä de asemenea enunturi sub aspectul functiilor sintactice realízate, putem identifica esenta nu a unor enunturi aparte, ci a tuturor enunturilor din clasa data fi, folosind termenul de propozitie pentru denumirea acestor esente, vom obtine numàrul relativ finit de propozitii de care am vorbit mai sus fi care reprezintà esentele claselor de enunfuri în care a fost structuratà toatà mul^imea de unitàçi de comunicare. Tocmai aceste propozitii constituie inventarul de uoitàÇi esentiale din care este aleätuit sistemul sintactic al limbii romane, iar fiecare propozitie în parte prezintà un subsistem al sistemului sintactic. Examinînd fi descriind fiecare propozitie din punctul de vedere al alcátuirii ei, al continutului semantic în ansamblu fi al fiecàrui ele-

ment constitutiv în parte, al raporturilor dintre aceste elemente, precum al modului de realizare în procesul comunicàrii, pe de о parte, ^i al raporturilor dintre propozitii, pe de alta, ne vom putea apropia de întelegerea caracterului de sistem al nivelului sintactic al limbii.

7. CARACTERUL DE SISTEM AL PROPOZITIEI SI SISTEME PROPOZITIONALE. CAPACITATEA SISTEMIGENÂ A PÂRTILOR DE PROPOZITIE

Existenta sistemului sintactic este deocamdatà doar declaratà, ca sà nu mai vorbim de cazurile în care s-au manifestât rezerve si îndoieli în privinta existentei unui atare sistem (S. Stati). S-a créât o situare oarecum paradoxalà : fiind obiçnuiti sà socotim fonemele drept rezultat al structuràrii materiei ionice a limbii, fiind la fel de preocupati, sà zicem, de stabilirea numàrului finit al pàrtilor de vorbire obtinute în urma ordonàrii dupa anumite principii a imensitàtii lexicale a limbii, a fost eludatâ о întrebare pe cît de fireascà, pe atît de importantà pentru cunoaçterea si descrierea mecanismului de functionare a limbii: în cazul în care exista un subsistem sintactic în cadrul sistemului general al limbii, trebuie sau nu sà existe çi o totalitate de unitàti constitutive de bazà reprezentînd cíasele în care a fost structuratà materia sintacticà a limbii? Çi dacà trebuie, care sînt ele? în lipsa unor ràspunsuri satisfàcàtoare la aceste întrebàri, orice discutie eu privire la caracterul de sistem al nivelului sintactic al limbii este pur si simplu gratuità.

Situatia existentà astâzi în çtiinta despre nivelul sintactic al limbii î§i gàseçte intr-o oarecare màsurà explicare, însà nu justificare, în rationamentele citate deja ale cunoscutului lingvist francez Emile Benveniste*.

Consideratiile de felul celor menciónate apar|inînd unor lingviçti de mare prestigiu sînt de-a dreptul dezolante, din care motiv pare mai mult ca fireascà întrebarea ce si-o poate pune orice cercetàtor af lîndu-se în fata imensitàtii infinite de unitàti de comunicare : ce-i de fàcut? Mai întîi, vom aminti cadrul epistemologic în care s-a încercat formularea ràspunsului la aceastà întrebare. Pe parcursul investigàrilor noastre am tinut cont de urmàtoarele: epistemología preconizeazâ delimitarea netà a entitàtilor gnostice de cele ontice, a categoriilor çtiintifice de faptele concrete supuse cercetàrii, pe de о parte, iji a nivelului teoretic al cunoasterii çtiintifice de cel empiric, a termenilor corespunzàtori nivelului teoretic çi celui empiric, pe de altâ parte; scopul çtiintei moderne este de a descoperi generalul în individual, constantul în variabil, invarianta abstractà si esentialà în diversitatea fenomenelor senzoriale; strategia cercetàrii çtiintifice îsi vàde^te eu adevàrat eficienta cînd beneficiazà în egalà màsurà de serviciile analizei aie sintezei**, deoarece, cum sublinia Hegel, "adevârul este coresponden^à a gîndirii eu obiectul, iar pentru a produce aceastà corespondentà - cà ea nu e datà in sine çi pentru sine - gîndirea trebuie sà se supunà si sa se conformeze obiectului"***; orice cunoaçtere începe gratie contemplàrii vii, trecînd apoi în gîndirea abstracta, care "reprezintà instanta supremà pentru prelucrarea

•Бенвенист Эмиль. Общая лингвистика. - Moscova, 1974, p. 139.

O apreciere în principiu similarà a stàrii de lucruri în sintaxà ca nivel constitutiv al limbii întîlnim çi la un ait remarcabil lingvist francez, André Martinet: "Numàrul enunturilor posibile în fiecare limbâ este teoretic infinit càci nu existé limità pentru numàrul de moneme succesive pe care le poate confine un enunt <...>. în schimb lista fonemelor unei limbi este o lista închisà" (Elemente de lingvisticâ generala. - Bucuresti, 1970, p. 39).

**Эшби Росс. Общая теория систем как новая научная дисциплина/ / Исследования по общей теории систем.- Moscova, 1969, р. 126-127.

»•»Hegel. Çtiinta logicii - Bucureçti, 1966, p. 27.

reprezentárilor concrete"**** in vederea identificárii descrierii "necesitá^ii interne a obiectului"*****.

Revenind acum la problema sistemului in sintaxá, primul lucru care se cere mentionat este cá in procesul de cercetare a nivelului sintactic al limbii románe s-a dat dovadá de o fidelitate excesiva fatá de principiul atomar, strategia aplicatá reducíndu-se ¡a cáutarea, identif icarea si descrierea detaliatá a elementelor constitutive ale unitátilor de comunicare, analiza nemailásind loe sintezei. Drept rezultat, astázi dispunem de o informatie foarte boga ta privind elementele componente ale propozitiei, fárá a sti cu precizie ce este propozitia ca atare. La cele 19 párti de propozitie discútate in Gramatica Academiei Románe s-au adáugat áltelenoi, darnus-aincercat asearuncalumináasupralegáturiidintretotalitatea pártilor de propozitie si organizarea sistemicá a nivelului sintactic al limbii nici asupra esentei categoriei de parte de propozitie.

S-a mentionat mai sus cá subiectul si predicatul propozitiei bimembre SP, precum si subiectul, predicatul si complementul direct din propozitia trimembrá SPCd nu sint altceva decit ni^te functii sintactice generalizate, altfel spus niste categorii ^tiintifice care reprezintá abstractul general si esential al unei diversitáti nelímitate de unitáti de comunicare de o anumitá configuratie semantico-structuralá,

Procedind ^iin continuare in acela^i mod, adicá stabilind cíasele de unitáti de comunicare omogene din punct de vedere semantico-structural si reducindu-le componente la strictul necesar, putem identifica tóate functiile sintactice obligatorii si respectiv tóate propozitiile fórmate pe baza lor. Faptul cá majoritatea absoluta, credem, a functiilor sintactice, atit obligatorii cit si neobligatorii, a fost identificatá deja in urma disecárii unitátilor comunicative ne-a scutit de o muncá enormá, ceea ce a rámas de infáptuit tinind doar de identificarea functiilor sintactice obligatorii, sistemigene si a entitátilor ce iau nastere pe baza lor. Cu alte cuvinte, analiza sintacticá urmeazá a fi completatá cu sinteza sintacticá, al cárei rezultat este lista entitátilor abstráete numite p r o p o z i t i i:

(1) subiect

(2) subiect

(3) subiect

(4) subiect

(5) subiect

(6) subiect

(7) subiect

(8) subiect

(9) subiect

(10) subiect«^

(11) subiect

(12) subiect

prédicat (SP): prédicat prédicat prédicat prédicat <=» prédicat prédicat prédicat prédicat prédicat prédicat prédicat

4-,

complement direct (SPCd), atribut (SPA),

complement indirect (SPCin), circumstantial de loc (SPCl), complement de agent (SPCag), circumstantial de timp (SPCt),

complement direct ' complement direct ' complement direct ' complement direct ' complement indirect '

circumstantial de loc (SPCdCl), circumstantial de mod (SPCdCm), complement indirect (SPCdCin), complement direct (SPCdCd), complement indirect (SPCinCin).

Fiecare dintre propozitiile menciónate reprezintá esenta unei clase practic nelímitate de unitáti de comunicare concrete. In studiile de sintaxá moderna se bucurá de o largá circulare termenul e n u n t, a cárui sferá de íntrebuintare nu este strict conturatá, de milite ori suprapunindu-se pe cea a termenului propozitie. In literatura de specialitate s-au operat diverse incercári de a delimita sfera notiunilor de propozitie si enunt. Conformindu-ne tendintei generale, am rezervat pentru termenul "enunf statutul de termen tinind de

***Кант И. Критика чистого разумаPetersburg, 1915, p. 203. ""Гегель. Сочинения, IV. - Moscova, 1959, p. 29.

cunoaçterea empiricà çi l-am folosit pentru a denumi entitáti sintactice ce tin de niveiul ontic, care sïnt, defapt, unitâtile de comunicare.

Cele douàsprezece propozitii de mai sus reprezintà esentele a douàsprezece clase de enun^uri practic nelimitate în care am structurât diversitatea unitàtilor de comunicare ale limbii române. Tocmai ele constituie, în ipoteza cà lista lor ar fi închisâ, sistemul sintactic al limbii, fiecare propozitie prezentîndu-se, la rîndul ei, ca un subsistem funcional sui-generis. Concluzia aceasta nu cadreazà eu tezele sintaxei tradiçionale eu caracter de axiome, dar ea este bazatà în exclusivitate pe faptele ei.

Dupâ cum se çtie, în urma imixtiunii logicii în çtiinta despre limbà ne-am aies, pînà la urmà, eu teoria pârtilor principale çi secundare ale propozitiei. A devenit о obiçnuintà foarte comodà sà consideràm subiectul çi predicatul parti principale, fiind pe deplin convinsi cà tocmai prezen|a lor este necesarà totodatà, suficientà pentru constituirea unei unitàti de comunicare independente sau, fi mai précis, relativ independente. Dacá vom aprecia situatia de pe pozitiile teoriei sistemelor, vom constata câ subiectul predicatul, realizîndu-capacitatea lor sistemigenâ*, ar putea genera doar о singurà propozitie, propozitia bimembrà, care, de altfel, într-adevàr comportà toate proprietàtile sistemului: este un tôt întreg aie càrui elemente constitutive sînt legate printr-un raport de interdependentà (numit çi raport de inerentâ) çi caresedistingprindiscontinuitateçi eterogenitate.întrucit sintaxa tradi|ionalà nu admite decît о singurà propozitie care comportà toate caracteristicile de sistem çi, în acelaçi timp, recunoa^te caracterul de sistem al sintaxei, concluzia, mai mult decît surprinzâtoare, ce se impune este cà propozitia bimembrà, una singurà, ar reprezenta întreg sistemul sintactic al limbii române.

Bineînteles, dacá scopul nostru 1-ar constituí studierea p descrierea nu a gindului-propozitie, ci a gindului-judecatà, n-am avea nimic de obiectat contra acestui tratament aparte al subiectului çi al predicatului. Deoarece lucrurile stau tocmai invers, este pur simplu cu neputintâ de ocolit o serie de întrebâri.

Mai întli, ne intrebàm ce-ar fi dacâ, revenind la definitia pârtilor principale aie propozitiei, vom încerca, fàrà sà fortàm lógica, sá о reformulàm in felul urmâtor: pàrtile propozitiei care sînt necesare si, totodatà, suficiente pentru constituirea unei unitàti de comunicare independente se numesc principale? Cum se face cà lexicología si morfología, deiinind cuvîntul sau clasa de cuvinte, iau în consideratie continutul denotativ, légat de realitatea extragloticà, iar sintaxa se muí turneóte doar cu ceeace-i pune la dispozitie lógica? Cum se explica situatia mai mult ca paradoxalà, cînd, pe de о parte, a'f irmàm cà pàrtile de propozitie nu sînt altceva decît ni^te functii sintactice, deci niste abstracto, ni^te instrumente de analiza, de cercetare, iar pe de alta parte, specificàm cà parte de propozitie este un constituent al propozitiei aleâtuit dintr-un singur с u v î n t eu sens lexical deplin sau dintr-un singur cuvînt de acest fel çi unul ajutâtor sau chiar propozitia în ansamblu este un grup de cuvinte sau un cuvînt eu înteles?

Reformulînd definitia pârtilor de propozitie dupâ criteriul propus mai sus, obtinem posibilitatea de a aprecia, în sfîrçit, valoarea fiecârei pàrti de propozitie dupà potentialul ei constitutiv real, dupà capacitatea ei sistemigenâ, ceea ce, evident, înlesneçte adeevarea teoriei la realitatea limbii. Totodatà, apare posibilitatea de a contura tabloul real a ceea ce în structura propozitiei este principal, obligatoriu, pe de о parte, ^i a ceea ce este secundar, facultativ, pe de alta. în consecintà, vom porni eu pa^i siguri pe calea structuràrii materiei sintactice, a infinitului neordonat de care vorbea Benveniste §i a stabilirii unui numàr finit de unitàti constitutive aie sistemului sintactic çi a retelei de raporturi intra- ^i

♦Vezi: Общее языкознание: Внутренняя структура языка.- Moscova, 1972, p. 42-82; Солнцев В. М.Язъге как системно-структурное образование.- Moscova, 1977, р. 14, 56.

interpropoziçionale. In felul acesta, avem posibilitatea sà urmârim çi sa apreciem - liberi de orice prejudecàÇi - comportamentul a ceea cene-am obiçnuit sà numim pàrti principale pár^i secundare in cadrul diferitelor formatii sistemice. în subsidiar, pentru a identifica unitàçile constitutive ale sistemului sintactic sau pentru a verifica autenticitatea lor, in caz cà au fost identifícate pe alte cài, va fi nevoie sà procedàm la stabilirea tipolcgiei situaÇiilor extralinguale, çtiindu-se cà între ele, adicà între aceste situatii propozitii, existà un izomorfism evident*.

în lumina celor menciónate, subiectul predicatul se prezintâ ca pàrti principale unice doar în cadrul sistemului propozitional eu adevàrat bimembru, care, realizîndu-se, genereazà enunÇuri ce servesc la reproducerea lingualà, deci mediata, a situatiilor descrise mai sus, fàrà nici o localizare obligatorie sub raportul duratei, al spatiului, al scopului etc. Dincolo de sistemul bimembru, subiectul çi predicatul se caracterizeazâ prin noi capacitáti sistemigene ^i participé la constituirea altor sisteme propozitionale, ce se deosebesc principial de cel bimembru. Fârà a înceta de a fi necesare, obligatorii, numai ele singure se dovedesc a fi insuficiente pentru constituirea unui sistem. Din punctul acesta de vedere, nici una dintre propozitiile deduse mai sus nu este, cum ne-am deprins a le considera, dezvoltatà, deoarece complementele direct, de agent, indirect, circumstantial de loe etc. din componenta lor se manifestà cu f uncÇia nu de parte secundará, ci de element obligatoriu, deci sistemigen. în cadrul acestor entitàti sistemice toate elementele lor constitutive sînt deopotrivà de importante, deopotrivâ de necesare. Subiectul si predicatul propozitiei bimembre, dupà cum e lesne de observât, nu sînt identice eu subiectele predícatele celorlalte propozitii nici sub raport semantico-functional, nici sub raport structural. De fapt, despre o atare identitate nu se poate vorbi nici în privinta celorlalte parti de propozitie aie sistemelor mentionate.

Subiectul, predicatul, complementul direct, atributul si complementul de agent se manifesta, în toate structurile în care pot apàrea, ca avïnd functia de elemente ale sistemului. Celelalte pàrti de propozitie pot fi atît sistemigene, cît çi lipsite de capacitatea de a participa la constituirea sistemelor propozitionale. Circumstan|ialul de loc, de exemplu, ca parte a propozitiei SPC1 este sistemigen, enunturile în care î^i gàseçte realizare propozitia datà neputîndu-se dispensa de acesta fàrà riscul de a-çi pierde calitatea de sistem: Grivei a intraî ... în cuçcâ; Elevii au ieçit ... din clasâ. Acelaçi circumstantial de loc va fi nesistemigen, adicà facultativ, neobligatoriu din punctul de vedere al celorlalte propozitii: Copilulrîde... în mijlocul cur\ii; Tâticul repara bicicleta ... lîngâ garaj; în satul vecin... pàrintii i-au dàruit feciorului о limuzinâ s.a.

Asadar, cele douâsprezece propozitii (lista lor ràmînînd deocarndatà deschisà) constituie elementele sistemului sintactic, reprezentînd un numàr infinít de enun|uri concrete. Propozitiile ca entitàti sistemice sînt de naturà gnosticà, numai printr-un act de abstractizare ele putînd fi separate de enunturi care se prezintâ ca entitàti ontice. Fiecare propozitie reprezintà esenta, abstractà çi generalà, a unei clase nelimitate de enunturi omogene din punct de vedere semantic structural. De aceea nu va fi о gre^ealà dacà vom spune cà fiecare propozitie îsi gaseóte realizare într-un numâr nelimitat de enunturi. Spre deosebire de p г о p o z i t i e, de f u n с t i a p r o p o z i t i o n a 1 à, de partea de propozitie saudefuncfia pàrtii de propozitie, care sînt termeni tinînd de cunoasterea teoreticà, eu ajutorul càrora denumim categorii lingvistice, e nun tul, functia enuntulu i, partea enuntuluiçi functia pàrtii e nun t u 1 u i sînt termeni tinînd de cunoasterea empiricà, eu ajutorul càrora numim fapte ce tin de realitatea

'Распопов И. П. Несколько замечаний о так называемой семантической структуре предложения//Вопросы языкознания, 1981, nr. 4, р. 26.

limbii. Confundarea acestor termeni, ca fi confundarea ín genere a nivelului ontic cu cel gnostic, se considera o grava gresealá metodologicà**.

Se considera cà pe baza relatiilor de interdependentá ce se stabilesc intre termeni a cáror asociere sintagmática atinge un grad maxim de solidaritate ia naftere n u с 1 e u 1 predicational (D. Irimia). Asociindu-ne la acest punct de vedere, cele douàsprezece sisteme propozitionale le putem considera nuclee predicationale.

8.TRÀSÀTURI GENERALE SI DIFERENCIALE ALE PROPOZIflILOR. DEFINIREA PROPOZITIEI

Datoritá stràduintelor multor generatii de lingvisti din diferite tàri, dispunem astàzi de o bogatà informatie privind cele mai diverse aspecte ale f aptelor de limbá denumite cu termenul propozitie (=enunt), informatie a càrei valoare stiintificá e greu de supraestimat. Si dacá nu putem inca spune cu certitudine ce este propozitia (=enuntul), cunoastem in schimb un numár atît de mare de caracteristici ale ei, incit in procesul de cercetare, precum f i in cel de instruire, nu se întîlnesc prea multe dif icultàti la identif icarea acestei realità^i glotice.

Sa admitem acum cà: (a) am extras din textele scrise si orale, de care dispunem, toate enunturile minimale; (b) grupîndu-le în clase dupa întelesul lor general fi aplicînd procedeele respective, am obtinut numàrul finit de esente aie claselor de enunturi posibile în vorbire, adicà numàrul finit de esente propozitionale sau, simplu, numàrul finit de propozitii. Poate oare fi formuiatà acum definitia propozitiei? Credem câ nu, deoarece aceste cunoftinte nu sînt suficiente pentru formularea unei asemenea definitii. Mai e nevoie sa stabilim atît tràsàturile individúale, diferentiale aie fiecàrui tip de propozitie, cît si, mai ales, cele comune, generale pentru toate tipurile de propozitie deduse în felul descris mai sus.

Mai întîi, sà vedem care sînt principalele tràsàturi individúale, diferentiale aie propozitii lor, adicà prin ce se deosebefte un tip de propozitie de toate celelalte tipuri.

în primul rînd, fiecare tip de propozitie reprezintà esenta unei anumite clase de enunturi, din care cauzà se caracterizeazâ printr-un continut semantic propriu (reflectarea fie a unui obiect izolat ce-fi manifesta una din fórmele sale de existentà, fie a unui anumit raport dintre doua sau mai multe obiecte, fie a deplasàrii sau plasàrii unui obiect în spatiu, fie a limitàrii în timp a unui fenomen, stàri s.a.m.d.) si printr-o formâ proprie, adecvatà continutului exprimât (subiect + prédicat, subiect + prédicat + atribut, subiect + prédicat + complément direct f.a.m.d.). Dar, comparînd între ele propozitiile obtinute, se poate observa cà douâ elemente structurale - subiectul si predicatul - sînt prezente în toate propozitiile. De aici s-ar putea trage concluzia cà anume subiectul si predicatul constituie esenta tuturor propozitiilor. Asemenea concluzie ar fi profund gresità, deoarece subiectul fi predicatul propozitiei bimembre, de exemplu, nu sînt identice eu subiectul fi predicatul nici ale unei alte propozitii. Chiar dacà sub aspect formai în sensul larg al cuvîntului ele se prezintà în toate propozitiile la fel, sub aspect semantic ele diferà considerabil. Astfel, in timp ce continutul semantic al subiectului propozitiei bimembre îl constituie reflectarea generalizatâ în constiintà a unor obiecte, fenomene izolate ce se manifestà într-un anumit fel, continutul semantic al subiectelor celorlalte propozitii îl constituie reflectarea generalizatà în conftiintà a unor obiecte incadra te în anumite conexiuni eu cel putin încà

**Vezi: Косериу Э. Синхрония, duaxpoKu^i и история//Новое в лингвистике, III. -Moscova, 1963, р. 26.

un obiect, fenomen. Dacá continutul semantic al predicatului propozitiei bimembre il constituie reflectarea generalizatà in con^tiintâ a formelor de manifestare a unor obiecte, fenomene izolate, continutul semantic al predicatelor celorlalte propozitii il constituie reflectarea generalizatà in conçtiintà a diferitelor raporturi dintre cel putin douâ obiecte sau fenomene. Datoritâ tocmai acestui fapt predicatul fiecàrei propozitii se exprimà printr-o anumità clasà semanticà de verbe si se caracterizeazà printr-o anumità configuratie combinatorie cu alte pàrti de propozitie.

Din punctul de vedere al formei sale, fiecare propozitie se prezintà ca un lant încheiat, strict individual, de elemente propozitionale obligatorii, intre care se stabilesc legàturi sistemice. Dacà in cazul propozitiei bimembre subiectul (S) incepe acest lant, iar predicatul (P) il continué çi-1 încheie, in cazul tuturor celorlalte propozitii predicatul il continué, làsîndu-1 deschis, pentru a fi încheiat de un ait (sau de alte) element(e) propozitional(e) obligatoriu(ii).

Afarà de aceasta, propozitiile se deosebesc între ele çi prin posibilitàtile lor strict individúale de realizare concreta in procesul comunicârii. Astfel, propozitia bimembrà în procesul realizârii sale în vorbire admite prezenta cuvintelor si îmbinàrilor de cuvinte ce îndeplinesc functiile de complement indirect, de circumstantiale de timp, de loc, final, cauzal s.a., dar în acelaçi timp exclude posibilitatea folosirii cuvintelor si a îmbinàrilor de cuvinte ce arîndeplini functiile de complement direct, de atribuí, de complement de agent. La fel çi propozitia trimembrà SPCd în procesul realizârii sale în vorbire, admitînd prezenta cuvintelor si îmbinàrilor de cuvinte ce îndeplinesc functiile de complement indirect, de circumstantiale de timp, de loc s.a.m.d., exclude posibilitatea folosirii cuvintelor ^i îmbinàrilor de cuvinte ce ar îndeplini functiile de atribut çi de complement de agent.

Cu alte cuvinte, fiecare propozitie dispune de un anumit potential sintagmatic, adicà combinatoriu. Astfel, pe baza propozitiei bimembre, alcàtuite din subiect prédicat, pot fi realizate structurile: ljsubiect + prédicat + circumstantial de timp (SPCt) , 2) subiect+ predicat + circumstantial de loe (SPC1), 3) subiect + predicat-t- circumstantial de timp + circumstantial de loc (SPCtCl), 4) subiect + prédicat +■ circumstantial de cauzà (SPCcz), 5) subiect + prédicat + circumstantial de cauzà + circumstantial de timp (SPCczCt), 6) subiect + prédicat + circumstantial de cauzà +circumstantial de loc (SPCczCl), 7) subiect + prédicat + circumstantial de cauzà + circumstantial de timp+circumstantial de loc (SPCczCtCl) s.a.

Aceste structuri se prezintà ca variante aie propozitiei bimembre sau ca propozitii bimembre dezvoltate. Ele reprezintà enunturi de tipul: 1) Copilul se joacâ spre searâ, 2) Copiïul se joacâ în pâtuc, 3) Spre searâ copilul se joacâ in pâtuc, 4) Copilul se joacâ de dragul bunicii, 5) Spre searâ copilul se joacâ de dragul bunicii, 6)Copilul se joacâ în pâtuc de dragul bunicii, 7) Spre searâ copilul se joacâ in pâtuc de dragul bunicii.

Pe baza propozitiei trimembre SPCd pot fi realizate astfel.de structuri: 1) subiect + prédicat + complement direct+complement indirect (SPCdCin), 2) subiect + prédicat + complement direct+ circumstantial de timp (SPCdCt), 3) subiect + prédicat + complement direct+ complement indirect+ circumstantial de timp (SPCdCinCt), 4) subiect + prédicat + complement direct+ circumstantial de loc (SPCdCl), 5) subiect + prédicat + complement direct+ circumstantial de loc+ complement indirect (SPCdCICin), 6) subiect + prédicat + complement direct+ circumstantial de loc+ complement indirect+ circumstantial de timp (SPCdCICinCt) s.a. Aceste structuri constituie variante aie propozitiei trimembr^date sau propozitii trimembre completive dezvoltate si reprezintà enunturi de tipul: \)Tâticul îi reparâ vecinului motocicleta, 2) în orele liberetâticul reparâ motocicleta, 3) In orele libere tâticul îi reparâ vecinului motocicleta, 4) Tâticul reparâ motocicleta lîngâ garaj, 5) Tâticul îi reparâ vecinului motocicleta lîngâ garaj, 6) în orele libere tâticul

îi repara vecinului motocicleta lîngâ garaj.

Totalitatea structurilor sintactice în care î$i gaseóte realizare propozitia data, adicà totalitatea variantelor propozitiei date, formeazâ paradigma acestei propozitii. Comparind paradigmele propozitiei bimembre çi a celei trimembre, observâm cà ele se deosebesc principial în sensul câ nici unul dintre membrii primei paradigme nu este identic eu vreun membru al celei de a doua.

Dupâ cum vedem, propozitiile se deosebesc între ele din punctul de vedere atît al potentelor sintagmatice, cît ^i al relatiilor paradigmatice între variantele în care îçi gàsesc realizare aceste potente. De aceea, cînd o oarecare consecutivitate de elemente propozitionale este declaratâ variantà a propozitiei, sà zicem, bimembre sau trimembre, se admite câ: (1) aceastà consecutivitate constituie o formâ de realizare a uneia dintre pótenmele sintagmatice aie propozitiei bimembre sau trimembre (2) aceastà consecutivitate reprezintà un membru al paradigmei propozitiei bimembre sau trimembre.

In acelaçi timp, propozitiile se caracterizeazà ^i prin anumite tràsàturi generale comune. Sa vedem, care sînt cele mai importante dintre ele. în primul rînd, toate tipurile de propozitii se prezintâ ca unitàti structurale minimale, care nu se pot dispensa de nici unul dintre elementele lor componente. Lipsa unuia dintre aceste elemente fie câ duce la distrugerea propozitiei ca unitate sintáctica, fie câ pericliteazà individualitatea ei semántica çi structuralà. In al doilea rînd, toate propozitiile se prezintâ ca unitàti aie sintaxei limbii, care capàtâ valoare concreta, comunicativa, în diversitatea formelor lor de realizare individúala în vorbire. In al treilea rînd, orice propozitie este reprezentantul general al unui numàr limitât de structuri abstracte, numite variante aie propozitiei sau propozitii dezvoltate, pe de o parte, çi reprezentantul abstract §i general al unei clase practic nelimitate de enunturi concrete individúale, pe de altâ parte. în al patrulea rînd, toate tipurile de propozitii se prezintâ ca niste lanturi încheiate de elemente constitutive obligatorii, necesare, care reproduc verbal reflectarea generalizatà în con^tiinta fie a formelor de manifestare a unor obiecte, fenomene izolate, fie a conexiunilor dintre douà sau mai multe obiecte, fenomene aie realitàtii înconjuràtoare. Aceste forme de manifestare a existentei conexiunile concrete, fiind reproduse verbal (prin intermediul gîndirii), sînt concomitent localízate sub raportul timpului, al persoanei çi al modalitàtii. Functia de reproducere ver-balà actualiza tà a formelor de manifestare çi a diferitelor conexiuni revine - în cazul tuturor propozitiilor - predicatului. Dacà tôt ansamblul de functii aie predicatului il vom desemna eu termenul "predicativitate", putem spune, cà predicativitatea constituie o tràsâturà generala, comuna pentru toate propozitiile. în sfîrsit, se poate vorbi çi de o anumità identitate funcUonalà a propozitiilor, care, constituind unitàti aie sintaxei limbii, servesc la formarea, exteriorizarea ^i comunicarea gîndurilor, sentimentelor, actelor volUionale aie vorbitorilor.

Trâsàturile generale, comune tuturor tipurilor de propozitii, participé la constituirea continutului notiunii de propozitie, în genere, çi anume de ele trebuie sà se tinà cont la o eventualâ formulare a definitiei propozitiei.

Totalizînd cele spuse mai sus, putem formula urmâtoarea definitie prealabilà a propozitiei: propozitia este unitatea predicativà minimalà a sintaxei limbii, care, constituind esenta unei clase practic nelimitate de enunturi analizabile minimale, se prezintâ ca un lant încheiat de elemente constitutive obligatorii, necesare, menit sà realizeze verbal reflectarea generalizatà în con^tiintâ fie a formelor de manifestare a unor obiecte, fenomene izolate, fie a conexiunii dintre douà sau mai multe obiecte, fenomene.

Aceastà definitie generalà a propozitiei urmeazà sà fie precizatà concretizatà pe baza definitiilor tipurilor de propozitii: bimembre (SP), trimembre (SPCd, SPCin, SPA.SPCl, SPCt,' SPCag), tetramembre (SPCdCl, SPCdCm, SPCdCin s.a.m.d.). Astfel, despre

propozitia bimembrà, de exemplu, vom spune cà ea, în calitate de unitate predicativa minimalá a sintaxei iimbii, reprezintà esenta unei clase de enunturi analizabile minimale aie vorbirii fi se prezintâ ca un lant încheiat format din deuà elemente constitutive obligatorii, menit sa realizeze verbal reflectarea generalizatà în constiintà a unor situatii în care un obiect, fenomen izolat îfi manifesta una dintre fórmele sale de existentà.

O datà eu dezvâluirea esentei enun|urilor, adicà o data eu formarea notiunii de propozitie, se incheie fi prima etapa a cunoasterii enunturilor, care constà în ascensiunea de la concretul senzorial la abstractul rational. In etapa a doua, a trecerii de la abstractul rational la concretul rational, sînt examínate fórmele de realizare a propozitiilor în vorbire, explicindu-se fi cauzele acestor realizàri.

9. PARTICULARITÁfl SINTAGMATICE SI PARADIGMATICE ALE PROPOZITIILOR

Fiecare dintre cele douàsprezece propozitii mentionate mai sus se prezintâ ca un sistem aparte, adicà ca un lant încheiat, strict individual, de elemente între care se stabilesc raporturi de interdependentà, asemànîndu-se doar prin caracterul sistemic al raporturilor sintagmatice pe baza càrora iau nastere propozitiile respective. Vom încerca sà demonstràm acest lucru analizînd doar cîteva propozitii.

Sà începem eu propozitia bimembrà SP, care este cel mai simplu sistem propozitional al Iimbii, compus din douâ elemente structurale unité printr-un raport care, desfàfurîndu-se linear, pe orizontalà, nu poate fi decît sintagmatic. Subiectul este elementul care începe acest raport sintagmatic, iar predicatul il continuà fi il încheie. Subiectul, datoritâ faptului cà este primul element al raportului, dà impresia unei anumite independente fatà de prédicat, din care cauzà în cadrul raportului dat poate fi luat drept element dominant. Predicatul, la rîndul sàu, fiind antrenat de subiect în raportul dat poate da impresia unui element dominât. în realitate însà raportul dintre subiect fi prédicat e de altà naturà -subiectul depinde de prédicat, iar predicatul depinde de subiect sau, altfel spus, predicatul este dominât de subiect, iar subiectul de prédicat. Tocmai existentà acestui raport sintagmatic de interdependentà ne fi permite sà vorbim in cazul dat de existentà unui sistem. Eliminarea unuia dintre aceste douà elemente implicà lichidarea sistemului ca atare. Deci, subiectul fi predicatul în cazul dat sînt nu numai necesare, ci fi suficiente pentru constituirea unui sistem propozitional. Lantul de raporturi sintagmatice început de subiect poate fi continuât cu alte elmente, dar nu poate depàfi limita posibilitàtilor sintagmatice aie sistemului SP în întregime. Dacá raportul predicativ dintre subiect fi prédicat constituie structura sistemului dat, adicà este un raport sistemic, raporturile sintagmatice dintre fiecare element al sistemului dat sau sistem în întregime fi elementele facultative sînt nesistemice.

Pentru mai multà claritate, sà examinàm cîteva exemple care constituie realizàri aie propozitiei bimembre: Dupa masâ bunica doarme; Bunica doarme în casa; Seara bunica doarme; Copilul vecinului plinge noaptea; Copilul plînge în pâtuc.

Extràgînd din aceste enunturi elementele ce realizeazâ nemijlocit propozitia bimembrà SP, vom obtine urmâtorul tablou: Bunica doarme; Copilul plînge.

Aceste structuri pot functiona de sine stàtàtor" deservind cel mai simplu act de comunicare, deoarece realizeazâ complet sistemul propozitional. Fàrâ sprijinul elementelor sistemice obligatorii nici elementele care realizeazâ subiectul, nici elementele care realizeazâ predicatul, luate aparte, nu au valoare comunicativa.

Raporturile sintagmatice sistemice nu depárese cadrul elementelor lexicale care realizeazà subiectul ^i predicatul, adicà: bunica çi doarme, copilul si plînge. De aici însâ nu se poate trage concluzia cà aceste elemente epuizeazà raporturile sintagmatice în genere. Astfel, între Bunica doarme, pe de o parte, ^i în casa, seara, pe de alta, se stabilesc tôt raporturi sintagmatice, dar natura lor este principial deosebità de natura raportului predicativ. în timp ce cuvîntul bunica nu se poate dispensa de cuvîntul doarme, dupà cum nici doarme nu se poate dispensa de bunica, fârà a-si pierde calitatea lor de elemente ale unei unitàti comunicative de sine stàtàtoare, enuntul Bunica doarme se poate dispensa de orice cuvint sau îmbinare de cuvinte cu valoare de determinare spatialà, temporalà ç.a.m.d., fàrà a pierde nimic din calitatea sa de enunt minimal. Cu totul alta este situatia determinàrilor în casâ, seara, care, fiind izolate de enuntul Bunica doarme, nu au valoare comunicativa. Este vorba deci de o dependentà unilateralà, adicà orientatà într-o singurà directie: în timp ce enuntul Bunica doarme admite prezen^a acestor determinàri, fàrà a avea neapàratà nevoie de ele, determinàrile nu numai cà admit, ci si cer imperios prezenta acestui enunt, deoarece numai ata^îndu-se de el capàtà valoare comunicativa.

în aceastà ordine de idei, ne putem întreba: de ce propozitia bimembrà SP este constituità numai din douà elemente propozitionale legate printr-un raport de interdependentà, iar nu din trei sau patru elemente? De ce naturà este factorul care determiné individualitateapropozitiei date? Nu e greu de observât cà propozitia bimembrà SP se deosebef te principial çi catégorie de toate celelalte propozitii, deoarece ea este unica unitate a sintaxei limbii ce reprezintà clasa de enunturi care sînt reflexul verbal al unor situatii extralinguale constînd exclusiv dintr-un obiect, f enomen izolat ce-çi manifestà una dintre fórmele sale de existentà. Subiectul çi predicatul se dovedesc a fi nu numai necesare, ci si suficiente pentru existentà de sine stàtàtoare a acestui tip de propozitie.

Enunturile care realizeazà propozitia bimembrà sînt alcàtuite - dacá ne mentinem la nivelul unitàtilor lexicale — din cuvinte din clasa numelui, cînd e vorba de realizarea subiectului, si din clasa verbului, cînd e vorba de realizarea predicatului. Pentru a constituí un enunt, dupà cum am demonstrat si mai sus, cuvîntul ce realizeazà subiectul este obligat sà se îmbine printr-un raport de interdependentà doar eu un cuvînt din clasa verbului la unul din modurile personale si invers. Cuvîntul din clasa reprezentatà de substantiv sau de pronume, dacà realizeazà subiectul propozitiei bimembre, începe lantul de raporturi, dar nu determiné natura acestor raporturi. Astfel, fiecare cuvînt din seria: Copilul, Omul, El, Voi poate realiza functia subiectului çi deci poate începe un lant de raporturi sintactice. Dar, dupà ce am pronuntat sau am scris, de exemplu, cuvîntul Copilul, nimeni nu poate spune eu certitudine, ce tip de prédicat va fi realizat. îndatà ce însà îsi face aparitia cuvîntul din clasa reprezentatà de verb, tabloul capàtà contururi clare çi interlocutorul poate determina mai mult sau mai putin précis caracterul raporturilor sintagmatice sistemice ce vor fi realízate în întreaga seeventà verbalé. De exemplu: Copilul rîde; Copilul intrâ...; Copilul are ...; Copilul dâ ... ç.a. Capacitatea de diagnosticare a cuvîntului din clasa reprezentatà de verb este asa de mare, încît pe baza lui putem deduce caracterul raporturilor sintagmatice sistemice ce urmeazá sà fie realizate de întreaga seeventà verbalà. Faptul acesta ne obliga sà tinem cont, mai întîi de toate, de capacitatea combinatorie a cuvintelor din clasa reprezentatà de verb, de continutul lor semantic.

Evident, orice formà de manifestare a obiectelor, fenomenelor, precum si orice raport dintre obiecte, fenomene se desfâçoarà în timp ^i în spatiu, cu un anumit scop, din anumite cauze s.a.m.d. Subliniem: e vorba nu de forma de manifestare prività izolat çi nici de raporturi izolate, ci de forma de manifestare a unor obie'cte si de raportul dintre obiecte, care în ambele cazuri formeazâ complexitàti unice. Totodatà, e de observât cà, deçi localizarea în timp, în spatiu ^.a.m.d. se referà de fiecare daté la un tôt unie, ea se înfàptuie^te prin

intermediul cuvintelor ce denumesc forma de manifestare çi raportul, iar nu al cuvintelor ce denumesc obiecte care se manifesta sau intrà in raport. De aici çi rolul deosebit care le revine cuvintelor din clasa reprezentatâ de verb, de aici çi capacita!..a lor de a ne informa in privin^a raporturilor sintagmatice, care pot fi realízate cu participarea lor.

Fârà a intra in discutii de amànunt, vom mentiona doar câ totalitatea cuvintelor care formeazà clasa reprezentatâ de verb se divide în subclase de cuvinte omogene din punctul de vedere al caracteristicilor semantico-functionale concrete. O subclasà de acest fel cuprinde toate cuvintele ce denumesc ac^iuni, stàri, care, la rîndul lor, se prezintà ca forme concrete de manifestare exclusiv a obiectelor izolate, alta cuprinde toate cuvintele ce denumesc fie fórmele de deplasare a obiectelor în spatiu, fie raporturile dintre cel putin doua obiecte ç.a.m.d.

Fiecare subclasà semantico-functionalà de cuvinte din clasa reprezentatâ de verb constituie substratul material al unui tip de prédicat ^i se caracterizeazà nu numai printrun continut general si printr-o functie generala, ci çi printr-o configuratie combinatorie generalà, care în literatura de specialitate poartà denumirea de v a 1 e n t à. Valentele care participà la constituirea esentei enunturilor se numesc obligatorii, iar cele care contribuie doar la amplificarea, dezvoltarea acestei esente se numesc facultative.

Totalizînd cele de mai sus, putem formula urmàtoarea concluzie: individualitatea propozitiei bimembre este determinatà de factori semantico-functionali, care în plan expresiv îçi gàsesc manifestare în caracterul monovalent al predicatului, a cârui unicâ valentâ obligatorie este consumatâ de subiect. Urmeazà sà stabilim acum si potentialul combinatoriu al propozitiei bimembre SP sau, ceea ce e acelaçi lucru, numàrul valentelor facultative aie predicatului. Examinînd fórmele concrete de realizare în vorbire a propozitiei bimembre, ne putem convinge câ pe baza propozitiei bimembre SP iau naçtere enunturi care admit în structura lor cuvinte ce îndeplinesc functia circumstantialului de timp (Copilul doarme zi .ji noapte), a circumstantialului de loc (Copilul doarme în pâtuc), a circumstantialului cauzal [Copilul doarme de obosealâ), a circumstantialului concesiv (In pofida açteptârilor copilul doarme), a circumstantialului de mod (Copilul doarme ca vrâjit), a circumstantialului sociativ (Copilul doarme eu bunica), a circumstantialului de scop (Copilul doarme pentru a creóte). De aici tragem concluzia cà propozitia bimembrà SP este septevalentà, adicà poate stabili raporturi sintagmatice unilateralesau nesistemice eu çapte pàrti de propozitie facultative, secundare. Avînd în vedere cà aceste sapte valente pot fi consúmate de câtre pârtile secundare nu numai cite una în parte, ci çi în toate combinârile posibile (adicà cîte douà, cîte trei f.a.m.d. simultan), în urma calculului respectiv, vom obtine tabloul tuturor variantelor teoretic posibile aie propozitiei bimembre.

Aceste variante aie propozitiei bimembre SP epuizeazà toate varietàtile posibile de combinare a propozitiei date cu cele çapte parti secundare. Spunem teoretic posibile, deoarece afarà de primele sapte, toate celelalte variante au fost modelate ca virtualitàti, fàrà a se verifica posibilitatea realizârii lor în vorbire. Tocmai de aceea, pe viitor ràmîne sà fie stabilité nu numai fórmele concrete de realizare gradul de productivitate a fiecârei variante în parte, ci si posibilità^ile de realizare a variantelor eu douà si mai multe pàrti facultative concomitent.

Propozitia trimembrà SPCd se prezintà ca un sistem propozitional alcàtuit din trei elemente legate prin douà raporturi sintagmatice obligatorii: primul - predicativ, între subiect si prédicat, al doilea - completiv, între prédicat complementul direct. Subiectul începe lantul de raporturi sintagmatice sistemice, predicatul îl continua, darîl lasà deschis, iar complementul direct îl continuà ^i-1 încheie. Caracterul sistemic al raporturilor sintagmatice dintre pârtile propozitiei date constâ nu numai în faptul câ subiectul este déterminât de prédicat si viceversa, dar si în faptul cà predicatul este determinat de

complementul direct fi invers. Datoritá interdependentei dintre elementele propozitiei date, eliminarea orieàruia dintre acestea implica in mod inevitabil fie distrugerea acestui sistem functional, fie transformarea lui in ait sistem. Sà se compare din acest punct de vedere urmàtoarele doua enunturi, in care îfi gàsefte realizare propozitia trimembrá data: Vasilicâ rezolvä o problema fi Vasilicâ mânîncà alune. Din primul enunt nu poate fi éliminât nici un cuvînt fàrà a-i periclita capacitatea de functionare in calitate de unitate comunicativa de sine stàtàtoare: Vasilicâ rezolvä ...; Vasilicâ ... o problemâ; ... rezolvä o problema. Al doilea enunt admite eliminarea cuvintului ce realizeazá complementul direct, dar se transformé, drept rezultat, intr-o altâ entitate a vorbirii- íntr-o forma de realizare a propozitiei bimembre (SP), caracterizindu-se printr-o structura fi printr-un continut semantic principial deosebite. Posibilitatea acestei transformári a enuntului Vasilicâ mânîncâ alune in Vasilicâ mânîncâ se explica prin polisemantismul si caracterul polifunctional al cuvintului a minea, in stare sà îndeplineascà functia unui prédicat atît monovalent, cît si bivalent.

Individualitatea propozitiei trimembre SPCd ca sistem functional aparte este determinatà de anumiti factori de ordin semantico-functional si constä in urmàtoarele. Menirea propozitiei date este de a invef mînta in categorii stiintifice ref lectarea generalizatà in conftiintà a unor situatii extralinguale constituite exclusiv din douâ obiecte legate prin anumite raporturi. Unul dintre aceste obiecte exercità o actiune, care este orientatà asupra celuilalt obiect. Al doilea obiect nu exercità nici o actiune orientatà asupra primului obiect, in schimb dispune de capacitatea de a suporta actiunea exercitatà de primul. In plan ontic, sînt la fel de importante atît obiectele, cît fi raportul dintre ele: obiectele, deoarece raportul înceteazà a mai fi raport, dacà nu sînt prezente obiectele raportate; raportul, deoarece douâ obiecte neraportate într-un fel osrecare unul la altul urmeazà sà fie analizate fiecare în parte ca entitàti de sine stàtàtoare. Aceastà particularitate a denotatului propozitiei trimembre SPCd în planul expresiei se manifesta in faptul cà predicatul este bivalent: una din valentele obligatorii este consumatà de subiect, alta de complementul direct. Prin urmare, propozitia trimembrá SPCd se deosebefte în mod principial atît de propozitia bimembrâ SP, cît fi de oricare altà propozitie nu numai prin numàrul elementelor si al raporturilor sintagmatice sistemice (dacá ne referim la propozitia SP), ci fi prin continutul acestor elemente fi raporturi (dacà ne referim la celelalte propozitii trimembre). Subiectul fi predicatul propozitiei SPCd nu sînt identice cu subiectele fi predícatele celorlalte propozitii, défi ca denumire coincid. Astfel, subiectul propozitiei SPCd se deosebefte de subiectul propozitiei SP prin faptul cà are în calitate de continut semantic reflectarea generalizatà în conftiintà nu a unor obiecte izolate ce-fi manifestà una dintre fórmele lor de existentà, ci a unor obiecte încadrate într-un anumit raport cu alte obiecte, din care cauzà acest subiect stabilefte raporturi sintagmatice sistemice eu un prédicat bivalent. La fel fi predicatul propozitiei SPCd se deosebefte de predicatul propozitiei bimembre prin faptul cà are în calitate de continut semantic reflectarea generalizatà în conftiintà a raporturilor dintre doua obiecte, fi nu fórmele de manifestare a unor obiecte izolate, din care cauzà se caracterizeazà prin prezenta a douà valente obligatorii.

Spre deosebire de propozitia bimembrâ SP, pe baza propozitiei trimembre SPCd în vorbire iau naftere enunturi care admit în componenta lor cuvinte fi îmbinàri de cuvinte ce îndeplinesc functia de complement indirect (Bunica îi brodeazâ nepoatei o bluzâ).

Totalitatea tuturor variantelor cutàrei sau cutärei propozitii formeazà un subsistem de unitàti aie sintaxei limbii. Ceea ce ne permite sà unim o anumità multime de unitàti aie limbii într-un asemenea subsistem si sà excludem din el alte unitàti este existentà invariante i, care constituie nucleul fiecàrei variante. Totalitatea variantelor unei propozitii împreunà eu invarianta lor formeazà paradigma propozitiei date. Volumul

oricàrei paradigme, adicâ numârul membrelor ei, depinde direct de potentialul combinatoriu al propozi|iei date eu diferite parti secundare, altfel spus, depinde de configuratia ei sintagmaticâ.

lata cum se prezintà cite o seeventà din paradigmele celor douà propozitii discútate mai sus avînd realizate doar cite o singurà valentá facultativa:

SP SPCd

SP+Ct SPCd+Ct

SP+C1 SPCd+Cl

SP+Ccz SPCd+Cin

SP+Ccs SPCd+Ccz

SP+Cm SPCd +Ccs

SP+Cct SPCd+Cm

SP+Csc SPCd+Cct

SPCd+Csc

Particularitátile sintagmatice, precum fi cele paradigmatice ale diferitelor propozitii au fost dezváluite pe larg in paragrafe aparte. Aici am vrea doar sá atragem atentia asupra faptului cá modul acesta de a intelege paradigma propozitiei diferá principial de cel preconizat de conceptia devenitá de acum clasicá, care fi-a gásit expresie depliná, de exemplu, ín editia din 1970 a gramaticii academice a limbii ruse. Ceea ce ne-a fácut sá cáutám o alta solutie este faptul cá, de regula, drept paradigma a propozitiei in ansamblu se prezintá paradigma mijloacelor de exprimare a predicatului. Cu alte cuvinte, se pornefte nu de la sistem in intregime, ci de la un element al sistemului care se da drept sistem.

Analiza celorlalte propozitii (SPCin, SPC1, SPCag, SPCt, SPCdCl, SPCdCin s.a.) confirma doar, fárá a aduce vreo modificare principialá, concluziile ce se impun ca rezultat al analizei propozitiilor SP, SPCd:

1) tóate tipurile de propozitii iau naftere pe baza raporturilor sintagmatice de interdependentá, sistemice, din care cauzá se prezintá ca nifte sisteme propozitionale;

2) din punct de vedere functional elementele tuturor sistemelor, defi au aceeafi denumire, diferá radical fi principial intre ele, deoarece natura raporturilor sintagmatice variazá de la o propozi^ie la alta. Astfel, subiectul fi predica tul sint prezente in tóate propozi-|iile, dar aceasta nu inseamná cá subiectul propozitiei SPCdCin, de exemplu, este acelafi cu subiectul propozitiei SP sau cá predícatele acestor propozitii ar fi identice: intr-un caz avem de-a face cu subiectul fi predicatul unui sistem functional, iar in celálalt - cu subiectul fi predicatul altui sistem functional, principial diferit de primul;

3) tóate elementele unui tip de propozitie sint deopotrivá de importante pentru pástrarea identitátii lui, ceea ce inseamná cá in procesul realizárii cutárei sau cutárei propozitii tóate pártile ei constitutive sint absolut necesare, deoarece in caz contrar enuntul format pe baza unei propozitii din care a fost eliminatá o parte constitutiva a ei fie cá nu va putea functiona ca imítate comunicativa de sine státátoare (compará: SPCin - Premiul (iij revine ... prietenului; SPC1 - Soarele a intrat ... in nori; SPCt - Rázboiul a durat ... patru ani; SPCag - Cerul a fost acoperit ... de nori; SPCdCl - Mámica a pus ... copilul ... in leagán; SPCdCin - Dirigintele i-a dáruit... lui Viorel ... o carte), fie cá va constituí realizarea unei alte propozitii (compará pentru propozitiile: SPCd -Sandu mánincá o pruna fi Sandu mánincá; SPCag - Cerul se lumineazá de catre ziuá si Cerul se lumineazá);

4) defi tóate elementele sistemelor propozitionale sint deopotrivá de importante pentru :onstituirea fi existenta acestora, predicatul ocupa totufi un loe central, deoarece, fiind unicul element constitutiv, care are in calitate de continut semantic reflectarea géneralizatá in conftiintá a formelor de manifestare a unor obiecte, fenomene izolate sau a raporturilor

dintre douá sau mai multe obiecte, fenomene, acesta (predicatul) devine el însuçi un element relational al propozitiei în calitatea aceasta a sa dispune de o deosebitâ capacítate de pronosticare a raporturilor sintagmatice inerente propozitiei din componenda càreia face parte; particularitatea aceasta a predicatului ne obligà - in cadrul analizei particularitàtilor sintagmatice aie propozitiilor- sâ tinem cont, în primul rînd, de valen|ele predicatului, iar la nivelul realizàrii propozitiei - de potentialul combinatoriu al cuvintelor din clasa reprezentatà de verb, care realizeazà predicatul dat;

5) din punctul de vedere al valorii lor functionale, pàrtile propozitiei, în integritatea ei sintagmaticà çi paradigmaticâ, sînt de doua feluri: (1) esentiale, obligatorii, care participa la constituirea tipului de propozitie çi între care se stabilesc raporturi sintagmatice sistemice çi (2) neesentiale, facultative, care participà la dezvoltarea, amplificarea propozitiei çi care se leagâ de sistemul propozitional prin raporturi sintagmatice nesistemice; pe primele, în corespundere eu spiritul sintaxei traditionale, le vom numi parti principale aie propozitiei, deoarece ele sînt necesare çi suficiente pentru realizarea unui enunt analizabil, iar pe celelalte - parti secundare ale propozitiei, întrucît prezenta elementelor ce le realizeazà în vorbire, precum si eliminarea lor, nu influenteazâ specificul semantico-structural al enuntului; subiectul, predicatul, complementul direct, atributul si complementul de agent, indiferent din ce sistem propozitional fac parte, totdeauna sînt pàrti principale; complementul indirect, circumstantialul de timp si circumstantialul de loc pot fi atît parti principale, cît çi pàrti secundare; celelalte circumstantiale sînt exclusiv parti secundare ale propozitiei; sînt însà cazuri în care anumite functii sintactice sînt incompatibile cu unele tipuri de propozitie; astfel propozitia SP nu stabileçte raporturi sintagmatice de nici un fel eu Cd, A, Cag; propozitia SPCin - eu Cd, A, Cag; propozitia SPC1 - eu Cd, A, Cag, Cin; propozitia SPCdCin - eu A, Cag;

6) propozitiile se deosebesc între ele doar prin numàrul pàrtilor principale prin caracterul raporturilor sintagmatice sistemice; în linii mari, se poate spune câ nu numai natura raporturilor sintagmatice dintre pàrtile secundare nucleele diferitelor propozitii este identicà, ci chiar si numàrul pàrtilor secundare admise de acestenuclee nu diferàprea mult.

Generalizînd cele de mai sus, putem spune cà pe baza raporturilor sintagmatice sistemice iau naçtere unitàtile de bazâ aie sintaxei limbii - sistémele propozitionale SP, SPCd, SPA, SPCag, SPC1, SPCt, SPCin, SPCdCin s.a., iar pe baza raporturilor sintagmatice nesistemice iau naçtere variantele propozitiilor - propozitiile dezvoltate: SP+(C1, Ct, Ccz, Cm, Ces etc.): SPCd+(Cl, Ct, Ccz, Cm, Csc, Cinstr, Cin etc.) s.a.m.d.

E de presupus, cà între sistemele propozitionale exista anumite raporturi, ele constituind, în totalitatea lor de subsisteme, sistemul sintactic al limbii, dupà cum e dt presupus, cà anumite raporturi se stabilesc si între fiecare tip de propozitie în parte ç variantele lui posibile. Dar natura specificul acestor raporturi nu mai este de competente sintagmaticii. De cercetarea raporturilor nelineare dintre unitàtile limbii çi aie vorbirii sf ocupâ paradigmatica.

10. CONCEPTUL DE PROPOZITIE SUB ASPECT SEMIOTIC

Numàrul definitiilor propozitiei se ridicà astàzi nu la sute, ci, probabil, la mii. ¡pi nu i vorba cà definitiile existente ar fi gre^ite, pur si simplu apar la luminà noi fatete ali fenomenului dat ca rezultat al "cunoaçterii mai întinse al întelegerii mai adînei çi ma precise a limbii" impuse de sintaxà (N. Dràganu). Se stie doar cà în propozitie î§i dau întîlniri

cele mai importante antinomii ale limbii, aici ne întîmpinà întreaga ei complexitate functionalà: dialéctica limbii ^i vorbirii, a aspectelor comunicativ çi nominativ, a limbii gindirii, a logicii gramaticii, a limbii çi realità|ii ambiante, a formei gramaticale si semanticii gramaticale, a socialului individualului, a esentei si fenomenului etc., etc. Specif icàm cà termenul de propozitie il f olosim aici conventional ca echivalent al termenilor enunt si propoziçie concreta utiUzati de multi cercetàtori în ultimul timp*. Propozitia, ca un dat concret, sesizabil, se caracterizeazà prin tóate cele trei dimensiuni aie semiozei, pretîndu-se la tratament in cadrul pragmaticii, care are de-a face eu relatiile dintre semne si omul ce se foloseçte de ele, al semanticii, care se ocupâ de raportarea semnelor la obiectele çi evenimentele din lumea înconjuràtoare sau la entitâti ideale, al sintaxei, care studiazà raporturile dintre semne, precum çi operatiile asupra lor in vederea obtinerii unor noi expresii concrete. Dintre aceste dimensiuni in lingvistka româneascâ, dupà cite §tim, doar relatiile existente între semnele procesului de semiozâ, adicà intre enunÇuri, precum çi între constituent« enun^ului, s-au bucurat de un statut preferential. De o anumità atente, dar mult mai micà decît cea de care s-a bucurat aspectul sintactic, a bénéficiât aspectul pragmatic al enuntului. în schimb, aspectul semantic in toatà complexitatea sa, de fapt, a fost neglijat. Definitia traditionalà a propozitiei care o identificà cu o gîndire scrisà sau spusà a cedat locul altora mai explicite: fie ca cea mai micà unitate a sintaxei care poate fi de sine stàtàtoare si care comunica o judecatâ logicà sau o idee cu caracter afectivsau volitional, a cárei esentá o constituie predicatia (Gramatica academicé a limbii romane), fie ca cea mai micà unitate a sintaxei care poate apàrea de sine stàtàtoare (Mioara Avram), fie ca unitate sintacticà de bazà care în principiu este alcàtuità dintr-o ímbinare de cuvinte prin care se transmite o judecatâ sau vointa vorbitorului ori se cer informatii (C. Dumitriu), fie ca o secventá fónica (un flux sonor), limitatà prin pauze si caracterizatà printr-un contur intonational çi care poartà o anumità inf ormatie semanticà, reprezentînd deci o comunicare (V. Gutu Romalo).

Am citât aceste definitii nu pentru a le supune criticii a le respinge ca fiind gresite, ci, dimpotrivà, pentru a ne convinge cà ele ne permit sà ne apropiem de întelegerea specificitàtii propozitiei (=enuntului), deçi mai lasà foarte mult loc pentru investigan serioase, deoarece nu vom gàsi în ele, ca de altfel çi in alte definitii, nici o aluzie la relatia enunÇ-denotat (designatum), la tipología acestor denótate, la relatia ce se stabileste între denotatul enuntului ca semn complex çi denota tul fiecàruia dintre semnele lui constituente çi, in sfîrçit, la relatia dintre aspectul semantic al enun|ului çi aspectul lui sintactic, dintre emitàtor si receptor etc. Fiind lipsit de aceste informatii principíale, e lesne sà te laçi convins de Emile Benveniste, citât mai sus.

îji totuçi, în definitiile reproduse mai sus douà lucruri merità atentie: faptul cà propozitia comunica ceva faptul cà ea refelectà o realitate obiectivà, ceea ce echivaleazà, de fapt, eu recunoaçterea implicità a dubleifunctii a propozitiei: comunicativa çi nominativà.

Spre deosebire de cuvînt care se referà la un obiect izolat, enuntul, acest semn complex, se refera la o situatie constituità din elemente. Bineînteles, realitatea reflectatà în enunt, adicà situa tia, nu se prezintà ca ceva amorf, ea se poate structura în clase de situatii. Aceste clase diferâ de la autor la autor, de regula, însà la baza clasificàrii situatiilor e pusà semantica verbului (proprietàtile lui valentiale). Important esteîn cazulde fatà cà asemenea clasiiicàri exista, chiardacà nu totdeauna si nu integral sînt acceptabile. Alta e cà rezultatele

*Delimitatea netà a propozitiei de enunt - sau a propozitiei abstracte de propozitia concreté - este una dintre consecintele aplicàrii, eu titlu de principiu metodologic, a dihotomiei saussuriene limbà/vorbire.

investigárilor de acest fel nu-fi gásesc aplicare fi în lucràrile de sintaxà româneascà, de parcà cele trei dimensiuni aie semiozei n-ar fi particularitâçi aie unui procès unie.

în cele ce urmeazà am vrea sà atragem atentia asupra unor lucruri care par banale fi nesemnificative la prima vedere, dar confruntarea lor ar putea conduce, credem, la unele concluzii importante. S-a constatai cà atît cuvîntul, cît fi enuntul sînt semne aie limbii; fi unul fi altul au structurà fonicà, continut mental fi un obiect din realitate sau un fragment de realitate la care se refera, pe care le numesc. Cuvintele, adicâ aceste semne simple, se grupeazâ, dupà cum ftim, în zece clase, lexicale fi gramaticale în acelafi timp, numite parti de vorbire. La pàrtile de vorbire semnificative se indicà în mod obligatoriu fi obiectul la care se refera semnul respectiv, adicâ extensiunea: substantivul "denumefte obiecte în sens foarte larg, adicà fiinte, lucruri, fenomene, actiuni, stâri, însufiri, relatif (M. Avram), adjectivul "exprima o calitate a unui obiect" (idem), verbul "exprimé actiuni sau stâri" (idem) etc. Cu totul altul este tratamentul semnelor complexe, adicâ al propozitiilor (=enunturilor). Propozi|ia "comunicâ o judecatà logicà sau o idee cu caracter afectiv sau volitional" (Gramatica académica a limbii române), deci def inindu-se un semn al limbii, de data aceasta se indicà doar ceea ce ar pretinde a fi elementul conceptual, adicà intensiunea semnului respectiv, dar care nu ne ajutà fi nici nu ne obligà sà identificàm obiectul la care se referà semnul dat. Nerespectarea de data aceasta a principiului pus la baza definirii semnului simplu s-a soldat cu o pierdere enormà: nu dispunem de o tipologie a extensiunii (=denotatului) semnului respectiv, dupà cum nu dispunem nici de o tipologie, oficialà, ca sà zicem afa, a semnelor discútate (=enunturilor, propozitiilor). în schimb, la definirea elementelor semnului-enunt, a afa-ziselor pârti de propozitie, se revine la principiul abandonat. Astfel, în Gramatica académica a limbii române, subiectul "aratà cine sâvîrsefte actiunea exprimatà de predicatul verbal sau cui i se atribuie o însufire ori o característica exprimatà prinnumele predicativ", predicatul "atribuie subiectului o acÇiune, o stare sau o însufire, <...> aratà ce face, ce este sau cum este subiectul", complementul direct indicà "obiectul asupra càruia se exercità o actiune sau care este rezultatul unei actiuni" f.a.m.d.

Realitatea obiectivâ în ansamblul ei reprezintà denota tul global al sistemului de semne aie limbii fi al tuturor enunturilor cu ajutorul càrora se constatà cà ceea ce eu, ca vorbitor, vâd, aud, simt etc. are loc în af ara conftiintei mele. Aceastà realitate i se prezintà subiectului activitàtii cognitive concret-practice fi verbale ca o enormà totalitate de obiecte, fenomene, însufiri, procese, conexiuni etc. aflate în raporturi de reciprocitate. Totalitatea datà sau, mai précis, aceastà integritate complexé se dezmembreazà în diverse pàr^i, laturi, aspecte în virtutea faptului cà realitatea înconjuràtoare se caracterizeazà nu numai prin continuitate, prin succesivitatea trecerii de la un f enomen la altul, ci fi prin discontinuitate prin caracterul ei discret care constà în delimitarea relativà a unui eveniment de altul, îr localizarea spatialà fi temporalà a unor elemente, în înlocuibilitatea lor practicà sau teoreticâ etc. Elementele izolate aie realitâtii înconjuràtoare se manifestâ, de obicei, ca denótate ale unitàtilor nominative de bazâ aie limbii care sînt cuvintele. Denotatul enuntului este, de regulâ, un obiect complex, un ansamblu de elemente interdependente care se obifnuiefti a fi numit s i t u a t i e.

Pornind de la ideea cà realitatea obiectivâ are caracter de sistem fi examinînd sub acesl unghi multimea extensiunilor semnelor-enunt, putem opera o primà clasificare a situatiilor (1) situatii-sistem în care distingem un obiect izolat ce-fi manifesté una din fórmele sale dt existen tà fi (2) situatii-sistem în care distingem fie un oiiiect antrenat în diferite raportur de interdependentà cu alt(e) obiect(e), fie un fenomen desfàfurindu-se într-un anumit cadrt spatial sau temporal. Identificarea diversità^ii conexiunilor proprii situatiilor-sistem dir categoría a doua face posibilà stabilirea fi a situatiilor-sistem ce constituie repertoriu

extensiunilor semnelor-sistem. Folosind sistemul terminologie traditional al pàrtilor de propozi^ie la denumirea elementelor semnelor-sistem intelese in afa fel, putem proceda la stabilirea tipologiei semnelor-sistem respective.

Revenind acum la conceptul de propozitie, un lucru eel putin trebuie sá fie de o claritate absoluta: fie in scopuri didactice, fie in orice alt scop propozitia ca fapt concret, sesizabil (=enuntul) poate si, probabil, chiar trebuie definitá avindu-se in vedere doar una dintre cele trei dimensiuni inerente ale ei. Dacà însà este vorba de o definitie stiintificà adeevatà fenomenului dat, atunci, bineinteles, prin nimic nu poate fi justificatà ignorarea oricáreia dintre dimensiunile mentionate. Mai mult chiar, deoarece in cadrul fiecàrei dimensiuni a enuntului se disting mai multe aspecte, se cuvine sá fie luate in considerare raporturile nu numai dintre aspectele unei dimensiuni, ci fi dintre aspectele tuturor dimensiunilor.

Nu mai putin important este.credem, pentru descrierea adeevatà a structuriisintactice a limbii si, mai ales, a mecanismului ei intern fi extern de functionare, respectarea consecventà a delimitárii nete a propozitiei concrete, a enuntului de propozitia abstractà care se prezintà ca un rezultat al operatiilor de clasificare, de generalizare si de abstractizare efectúate asupra enunturilor, adicà a propozitiilor concrete.

CONCLUZII

Din lucràrile elaborate çi publícate pe parcursul a patru decenii, pe baza càrora a fost scris prezentul référât, se desprind urmàtoarele concluzii principíale:

1) abordarea problemelor de sintaxà prin prisma legilor çi categoriilor epistemologíce fundaméntale este un imperativ de ordin strict çtiintific; ea face sà sporeascà considerabil eficienta cercetàrii çtiintifice si veridicitatea rezultatelor obtinute; aplicind legea fundamental a dialecticii cu privire la unitatea çi lupta contrariilor si urmínd calca cunoa^terii preconizatà de epistemologie, am íncercat sà demonstràm eficienta aplicàrii în studiul sintactic a dihotomiilor: limbà/vorbire, abstract/concret, general/individual, esentà/ fenomen, gnostic/ontic; în urma respectàrii acestor principii a fost efectuatà delimitarea netà a sintaxei (ca obiect de cercetare) de sintaxologie (ca stiintà despre acest obiect), stabilindu-se, totodatà, unitàtile sintactice minimale (unitàtile ontice: enuntul siimbinarea de cuvinte; unitàtile gnostice: propozitia ^i sintagma);

2) proiectînd cercetarea faptelor de sintaxà pe un larg f undal metodologic, am reusit sà sistematizàm infinitatea unitàtilor comunicative într-o serie de clase omogene sub aspect structural-semantic, sà dezvàluim esentele invariabile prin generalizarea concretului variabil al elementelor fiecàrei clase si sà initiem întocmirea unei liste de esente propozitionale în limba românà; cele douàsprezece tipuri de propozitie identifícate de noi nu încheie lista, cercetârile ulterioare putînd scoate la ivealà çi alte esente propozitionale;

3) demonstrînd caracterul de sistem al sintaxei, am efectuat o serie de precizàri aie categoriilor eu care opereazà sintaxologia (neo-)traditionalà, precum çi aie sistemului ei terminologie; mentionám doar citeva dintre ele:

— conceptul de parte esentialà, principalà a propozitiei s-a dovedit a avea un continut mult mai larg decît eel traditional, din categoría data mai fàcînd parte complementul direct, complementul de agent, atributul, iar în anumite tipuri de propozitii - çi complementul indirect, circumstantialul de timp çi cel de loc;

— statutul de parte esentialà, principalà a propozitiei se stabile^te avîndu-se în vedere nu structura judecàtii logice, care e totdeauna bimembrâ, ci capacitatea sistemigenà a pàrtii date de propozitie;

— structura propozitiei este determinatà de numàrul pàrtilor de propozitie sistemigene;

— la definirea propozitiilor trebuie sà se tinà cont, întoemai ca la definirea pàrtilor de vorbire a pàrtilor de propozitie, de particularitàtile lor onomasiologice;

— stabilirea particularitàtilor paradigmatice aie propozitiilor se face avîndu-se in vedere potentialul combina toriu, deci specificul sintagma tic, al propozitiei ca entitate sistemicà, ^i nu doar totalitatea formelor flexionare aie pàrtii de vorbire în care î§i gàseçte realizare predicatul, adicà o parte a sistemului propozitional.

Rezultatele cercetârilor efectúate consolideazà, credem, temeliile çtiintifice aie sintaxei (neo-)traditionale prin suprimarea multor semne de întrebare si prin lichidarea unor contradictii evidente.

LISTA DE LUCRÁRI in baza cárora a fost scris referatul

CÁiqi

(monografii individúale, capitole in tratate, In monografii colective)

1. Curs de limbá moldoveneascá literará contemporaná, v. II. - Chisináu, 1959: Cap.: Clasificaren propozipilor, p. 14-28 (coautor V. Comarnitchi).

2. Propozifia nominativa. Caracteristici gramaticale. - Chi^ináu, 1966, 114 p.

3. Capitole din istoria limbii literare moldovenepi. - Chi^ináu, 1971: Cap. V: Momente ale dezvoltárii structurilor sintactice, p. 140-205.

4. Tipología propozifiilor in limba moldoveneascá contemporaná. - Chisináu, 1979, 286 p.

5. Limba moldoveneascá literará contemporaná. Sintaxa/Sub red. prof. A. Ciobanu. -Chisináu, 1981 (ed. a Il-a, 1987): Cap. I: Preliminarii, §1-5, p. 13-25.

Studii, articole in culegeri colective, in reviste

6. Cu privire la propozi\ia nominativa in limba moldoveneascá//Tezisi docladov II conferentii molodih ucionih Moldavii. - Chisináu, 1960, p. 55-56.

7. Problema propozipilor nominative in lingvisticá moldoveneascá//Studii de limbá moldoveneascá. - Chisináu, 1963, p. 3-13.

8. Din istoria studierii propozifiilar nominative in lingvisticá románeascá yt moldoveneascá//Trudi III conferentii molodih ucionih Moldavii, vipusc III. - Chisináu, 1963, p. 95-97.

9. Cu privire la esenta propozipilor neeompíete//Materiali IV conferentii molodih ucionih Moldavii. -Chisináu, 1965, p.42-44.

10. Contribuía la definirea propozitiei necomplete//Limba si literatura moldoveneascá, 1965, nr. 1, p. 35-43.

11. Propozifia nominalú demonstrativá//Limba ^literatura moldoveneascá, 1967, nr. 4, p. 34-38.

12. Obligatomie i facultativnie cileni predlojenia//Probleml teorii cilenov predlojenia.- Chisináu, 1973, p. 176-183.

13. Roll grammatichi v formirovanii naucinogo predstavlenia o iazicovoi sisteme//Izucenie grammaticescogo stroia iazica i prepodavanie grammatichi v vuzeiscole. - Chisináu, 1976, p. 15-27 (coautori: S. Berejan, A. Dirul).

14. Osmislenie grammatichi iazica v svete necotorih osnovopolagaiu$cih poniatii// Optimizatia grammatichi v svete leninscoi teorii otrajenia.- Chisináu, 1982, p. 42-47 (coautor S. Berejan).

15. Sintagmaticeschie i paradigmaticeschie osobennosti prostih predlojenii v svete necotorih osnouopolagaiujcth zaconoui categoriimaterialisticescoidialecticfu//Sovremennie problem! romanistichi: functionalinaia semantica. Tezisi V Vsesoiuznoi conferentii po romanscomu iazicoznaniu, t. I.-Kalinin, 1986, p. 107-108.

16. Unele consideraba privind sincretismul categoriilor gramati'ca¡e//Revistá de lingvisticá ¡jtiintá literará, 1991,nr.5,p. 32-40.

17. Capacitatea sistemigená a pártilor de propozifie//Revisté de lingvisticá stiintá literará, 1992, nr. 6, p. 32-40.

18. Caracteristici onomasiologice ale enun^ului//Limbaje ^i comunicare. - la^i, 1995, p. 82-85.

19. Unele consideratii cu privire la conceptul de propozitie//Revisté de lingvisticá stiintá literará, 1995, nr. 3, p. 69-73.

РЕЗЮМЕ

ЭПИСТЕМОЛОГИЧЕСКОЕ ИССЛЕДОВАНИЕ ПРОСТОГО ПРЕДЛОЖЕНИЯ В РУМЫНСКОМ ЯЗЫКЕ

Реферат написан на базе работ по синтаксису румынского языка, опубликованных автором на протяжение четырех десятилетий. Десять разделов реферата представляют десять наиболее важных исследуемых синтаксических проблем, по которым были сформулированы оригинальные решения или принципиальные уточнения. Эти проблемы относятся, прежде всего, к традиционной терминологической системе, характеризующейся онтико-гностическим синкретизмом, предмет исследования (синтаксическая структура) и его составляющие единицы (онтические единицы) смешиваясь с наукой об этом предмете (синтаксологией) и ее составляющими единицами (гностическими единицами); к синтаксическим функциям, которые не всегда различаются от элементов, реализующих эти функции; к системности синтаксиса в целом и предложений в частности, выделяя системообразующие способности отдельных членов предложения; к общим и различительным особенностям предложений, на этой основе сформулировав сущностное определение предложения; к синтагматическим и парадигматическим особенностям предложений; наконец, к понятию предложения с семиотической точки зрения.

Предложенные решения и уточнения призваны упрочить научные основания традиционного синтаксиса, сняв много вопросительных знаков и разрешив ряд явных противоречий.

RESUME

THE EPISTEMOLOGICAL STUDY OVER A PROPOSITION IN THE ROMANIAN LANGUAGE

This presentation is based on papers on syntax published by the author at the extent of four decades. The ten sections of presentation are actually devoted to ten of the most important problems of syntax as objective of this investigation which proposes both genuine solutions and principal definitions. The range of problems are referred, primarily, to the traditional terminological system which is being characterized by ontico-gnostic syncretism, object of study (syntactical structure) and its constituent units (ontic units) being collated with the available on this object (gnostic units) knowledge; to syntactical functions that are not always restricted just to the elements realizing these functions; to the systemic character of syntax in ensemble and in particular to that of a proposition, confirming the systemigenic capacity of parts in proposition; to general and differential specificity of propositions, formulating the essential definition of a proposition; to syntagma tic and paradigmatic peculiarities of the propositions and, in the final analysis, to the concept of a proposition in the semiotic perspective.

Proposed solutions along with thorough definitions have been effected with the" scope to consolidate the scientific foundations of (neo-) traditional syntax through reduction of a large number of question marks and through elimination of certain evident contradictions.

SUMAR

INTRODUCERE.............................................................................................................................................................1

1.Precizári terminologice........................................................................................................................................4

2. Obiectul de studiu al sintaxei (al sintaxologiei).................................................................................5

3. Unitátile structurii sintactice (unitátile ontice)................................................................................6

4. Unitátile sintaxei ca ftiintá (unitátile gnostice)................................................................................9

5. Functii sintactice....................................................................................................................................................10

6. Sintaxa ca sistem.....................................................................................................................................................12

7. Caracterul de sistem al propozítíei si sisteme propozitionale. Capacitatea sistemi-gená a pártilor de propozitie..............................................................................................................................14

8. Trásáturi generale fi diferentiale ale propozitiilor. Definirea propozitxei.................18

9. Particularitáti sintagmatice fi paradigmatice ale propozitiilor.............................................21

10. Conceptul de propozitie sub aspect semiotic.................................................................................26

CONCLUZII......................................................................................................................................................................30

LISTA DE LUCRÁRI................................................................................................................................................31

PE3IOME...............................................................................................................................................................................32

RESUME..............................................................................................................................................................................32

Tipografía Academiei de Stiinte Chijináu, str. P. Movila, 8