автореферат диссертации по филологии, специальность ВАК РФ 10.02.01
диссертация на тему: Глагольное слово: семантика, синтагматика, темпоральность

Полный текст автореферата диссертации по теме "Глагольное слово: семантика, синтагматика, темпоральность"

ACADEMIA DE ÇTIINTE A REPUBLIC» MOLDOVA

INSTITUTUL DE UNGVISTICÄ

Cu tithi de mamiscris CZU 811.135. ['367.625(478)

Elena CONSTANTINOVLCI

VERBUL ROMÂNESC: SEMANTICA, SINTAGMATICA, TEMPORALITATE

Specialitatea 10.02.01 - Liniba românà

Autoreferatul

tezei de doctor liabilitat m filologie

Chiçinâu, 2000

Teza a fost realizatä în cadrul Institutului de Lingvisticä al A.Ç.M.

Referenti ofíciali:

Nicolae Corläteanu, academician al Academiei de Çtiinte a Republicii Moldova, doctor habilitai în fiiologie, profesor universitär

Teodor Cotelníc, doctor habilitai în fiiologie

Vasile Pojoga, doctor habilitât în fiiologie, profesor universitär

institutia de profil:

Catedra de Limba Românà a Univcrsitàtii Pedagogice de Stat „I.Creangä", Chiçinâu

Sustinerea va avea loe la „ /¿>" noiembrie 2000, ora 15 .00,m §edinta Consiliului §tiintific Specializat DH 10.93.41, Institutul de Lingvisticá al Academiei de §tiinfe a Republicii Moldova, str.31 August 1989, nr.82, MD-2012, Clu§ináu.

Teza de doctorat poate fx consultatá in sala de lectura a Bibliotecii §tiintifíce a Academiei de §tiin}e a Republicii Moldova.

Autoreferatul a fost expediat la

Secretar çtiuitific al Consiliului §tiin{ific S

doctor în fiiologie

Actualitatca tcmci. Verbul este cea mai complexa parle de vorbire din sistemul limbii. Complexitatea acesteiacste condiciónala de faptul ca verbul apare în limba ca unitate cu functie denominativa çi, totodata, ca élément central al unita(ilor comunicativo, îndeplinind rolul de ccntru predicativ al enuntului. In procesiil de funcionare a limbii, are loe actualizaren trasaturilor semantice, morfologice çi sintáctico ale verbului. Deçi în domeniul cerccUirii lingvislice a acestor trasâturi în parte s-au ob(inut rczultate importante, totuçi au ramas neelucidate înca multe aspecte legate de interdependenta lor. Pîna în prezent nu exista lucriiri spécial consacrate dcscricrii mccanismului de inlerconexiune între diversele aspecte aie verbului în procesul de funcionare a limbii. O problema dcosebit de importante care îçi mai açteapta solufionarcn este cea privind cordajia dintre categoriile latente aie verbului çi categoriile aflate la suprafata limbii. Descricrea mccanismului complex al interac|iunii dintre acestc doua tipuri de categorii ar permite sa fie dezvaluit specificul verbului în limba româna în raport cu alte pâr{i de vorbire. dar çi în raport eu aceeaçi parte de vorbire din alte limbi.

Perspectiva din carc se efectueaza cercctarca este diferita de cea a lucrarilor editate pîna în prezent. Dat fiind faptul ca verbele îçi selecteazâ actanfii çi circumstantele în functie de particularitatile lor semantice. examinarea structurii sintagniatice a verbului çi a caractcristicilor aspectual-temporalc se face în strinsâ Icgaiunl eu structura semantica a acestci par^i de vorbire.

Scopul çi sarcinile ccrcctarii deriva din acest obiectiv general. Lucrarea îçi propune sa analizeze interdependenja dintre caracteristicile semantice aie verbului. pe de o parte, çi cele sintagniatice çi aspectual-temporale aie lui. pe de alta. E de la sine îii(eles cà descrierea acestei interdependcn(e va fi. în flecare caz, anticípala de descricrea, sub diferite aspecte, a categoriilor implicate în anumitc relatii de interdepcnden{3. Pe baza trasaturilor stabilité se întreprinde çi o clasificare a unitiltilor supuse analizei. Teza care este arguméntala în aceasta lucrare este c;ï între structura scmica çi celelalte categorii verbale, indiferent de natura lor. exista o nnumitâ interdependenjâ. Rolul déterminant în stabilirea acestui tip de raport dintre

trásáturile vcrbului îi revine structurii scmice. Avînd îii vedere accasta, lucrarca îçi propunc:

♦ sá idcntifice çi sa aiializczc trásáturile semantice dcfuiitorii ale celor pat ni clase de verbe: verbele de actiunc, verbclc de stare, verbele de devenire çi verbele de relace;

♦ sa delimiteze ín cadnil fiecárei clase o zona céntrala, ale cárei uniláji se caracterizcaza prin tóate trásáturile specifice clasei. çi o zona periférica, ale cârei imitâ\i îçi pierd treptat únele trásatun;

♦ sa analizeze structura actanjiala a vcrbelor româneçti, distribuite ín cinci clase sintagniatice: verbe tranzitive-directe, verbe tranzitive-reílexivc, verbe traiizitive - reciproco, verbe intranzitive çi verbe inipersonale;

♦ sá realizeze o subcategorizare a verbelor româneçti in funche de urmátorii factori: 1) numârul çi tipul actantilor implica(i de verb (rolurile tematice: agent, pacient, destinalar, instrument); 2) pozijiile sintactice implicate de verb (arguméntele: siibicct, complement direct, complement indirect etc.); 3) mijloacele inorfologicc (marcile morfologice: cazul, prcpozijia prin carc se realizeazâ legatura eu determinan|ii obligatorii); 4) trásáturile semantice universale (unían, animat, inanimat etc.);

♦ sa exaniinezc corclafia dintre scmnifica(ia lexical;! çi structura actan(ialf) a vcrbelor ;

♦ sá descrie categoría temporalitátii;

♦ sa analizeze corcla{ia dintre formula scniicâ çi trásáturile aspectual -temporale aie vcrbului.

Mctodele de investigare sînt determinate de scopul urmarit în lucrare çi de specificul fenomenelor cercetatc. Dat fiind cá obiectul de studiu al accstei lucràri il constituie latura de conjinut a verbului çi a categoriilor ce îl caractcrizeazá, descrierea specificului lor semantic se va face eu ajutorul metodei analizei semicc.

4

Priii analiza scniicü a materialiilui cercetat vor fi dcpistatc trâsaturilc semice în ñmctic de care se poate realiza o subcategorizare a unita(i!or supuse analizei. de aceea o alta metoda la care se rccurge freevent în lucrare este cea tipológica. Principiul pus la baza stabilirii claselor depistate este cel al trasaturilor comune çi, prin urmare, se operca/a o subcategorizare çi în inventarul de seme analízate.

Avînd scopul de a examina interdependenta dinlre triisaturile de diferite niveluri aie verbului, în lucrare se xitilizeazá pe scarâ larga metoda analizei contextúale. Prin folosirea acestei metode sînt relévate relatiile stabilité între unitajile de conjinut aie verbului în procesul de funcionare a limbii. Metodele de investigare aplícate în lucrare au lacut posibila descrierea semelor ce caracterizeazâ verbul în raport eu statutul lor paradigmatic (prin depistarea semelor eu valoare distinctiva) çi eu statutul lor sintagmatic (prin relevarea semelor operante relational).

Aportul çtiin(ific al lucrarii rezidâ în originalitatea investigajiilor. In caracterul lor complex çi multilateral. Se face o prima încercare de a oferi un studiu çtiintilic am plu eu privire la corclatia dintre categoriile latente aie verbului çi cele aflate la suprafata limbii. In special, se pune accentul pe niodificarea çi actualizarea în context a structurii actanjiale a x'crbului çi pe interdependenta dintre semantica verbului. structura sintagmatica çi trâsàturile aspcctual-temporale aie verbului. Cu alte cuvinte. \'erbul este cercetat atît din punctul de vedere al locului lui în sistem, cît çi sub aspectul functionârii în vorbire.

Iniportan(a tcorctica n lucrarii. Din punct de vedere teoretic lucrarea va putea servi drept material presos pentni ehiborarea lucrarilor teoretice de gramaticâ, precum çi pentru im curs special care ar aduce probe çtiintifice incontestabile privind valoarea functional-semanticà a verbului în limba româna. Un astfel de curs special ar fi binevenit la facultâtile de filologie çi la diverse licee cu profil umanist.

Valoarea aplicativa a lucrarii. Domeniul aplicativ al lucrarii este extins. Rezullatele analizei ar putea fi utilízate la redactarea lucrarilor de gramaticâ a

linibii romane, la claborarea dic(ioiiarelor çi studiilor de cultura a vorbirii. Dat fiind faptul cá verbul este centrul oricarui enun(, de cunoaçterea tcmeinica a tuturor informa|iilor §tiiu|ificc çi practice despre verb depind dcxtcriia(ilc de exprimare în seris çi oral ale oricarui vorbitor de limba romana. In plus, lucrarea ofera diverse facilitai pentru cei care lnva{á romana ca pe o limbá stráina.

Aprobarea lucrárii. Rezultatele cercelárii de faja au fost prezenlate la o serie de congreso internationale çi conferinte çtiinjificc. Cele mai importante sînl: Congresul al XVlH-lea (Chiçinàu, 1993) çi al XXII-lca (Târgoviçte, 1997) al Acadciuiei Româiio-Americane de §tiinte çi Arte: Congresul al V-lea al Filologilor Români (laçi - Chiçinàu, 1994); Cotiferinja Unionalà „Problème actúale ale romanisticii: semantica funcjionalâ" (Kalinin, 1986); conierinjelc çtiin|ifice aie corpului didactic-prol'csoral al Univcrsitatii Libere Internationale (Chiçinàu, 1997); al Institutului de Relatii Economice Internationale (Chiçinàu, 2000) ctc. O buna parte din corpul lucrárii a vüzut lumina tipamlui ín cele peste 20 de titluri prezenlate la sfîrçitul rcferatului.

Structura lucrárii. Teza consta din introducere, trei capitolc, concluzii çi o lista a lucrñrilor cítate.

în INRODUCERE se argumenteazá actualitatea temei, iniportanta teoretica si practica a lucrárii. sínt expuse scopul §i sarcinile lucrárii, de ascmcnca, sínt prezentate metodele de cercetare.

In CAPITOLUL I, Valoarea functional — semantics ti verbului, a fost supusa unci analizo structura semica a verbului çi a fost íntreprinsa o subeategorizare a lexemelor verbale în func{ie de trásaturile semantice.

1.1. Verbul este cea mai complexa parte de vorbire din limba caracterizíndu-se printr-o serie de trasáturi scmantice, morfologice çi sintacticc.

La nivel semantic, verbul se caracterizcazá prin semnificalie lexicalá. Dupa cum se çtie, senuúficajia lexicalá a párjilor de vorbire autosemantice se defineçte în raport cu urmátoarelc douá elemente: categoría conceptúala generala prin prisma cáreia este reprezentatá realitatea çi fragnientul ontic deseninat. Respectiv, ín

eu dru I scmnificajici lexicale a vcrbului se disting doua componcnle semantice: semnificalul categorial çi senmificatul référençai.

Componenta semantic;! fundamentals a vcrbului, la nivel categorial, este senvul [proccsualitate], Da to ri tä acestei perspective logico-scmantice. verbul denumeçte fenomene care au o anumitä durata, o anumitä deslaçurare în limp. Procesualitalca, în limbâ, este definitä într-un sens foarte larg çi anunie: „tot ccea ce poate fi conceput ca avînd deslaçurare în tinip". în felul acesta, orice verb scnmificä elemcntele din realitate sub Tonna de procesc, pe care le plaseazâ în sfera tempo ralitatii.

Cel de-al doilea component semantic al verbului este senmificatul referential. Acesta arc drept corelat elementul din realitate desemnat çi include informatii despre dénotai, informatie importante pentra identificarca rcferentului. Se çtie ca orice element din realitate poate fi caractcri/at sub aspect calitntiv, cantitativ si relativ.

Din accst punct de vedere, çi in cadrul semnificatului referential se pot délimita aceste trci aspcctc: (1) aspcctul calitativ sau intensiunea; (2) aspectul cantitativ sau cxtensiunca çi (3) aspectul relational sau implicatia.

Aspectul calitativ este formula semicà a verbului constituitä dintr-un fascicol de trasaturi semantice minime care reflect;! semnele escntiale aie procesului dénotât.

Aspectul cantitativ al semnificatului verbal se conslituie din in formata referitoare la caracteristica aspectual-temporalà a procesului, adica la durata accstuia. Se dcliniitcazâ doua tipuri de procese: procese durative çi procesc momentane.

Aspectul relational arc la bazâ rela|iilc ac(iunii verbale eu participant la situate. La nivelul limbii. aceasta caracteristica a vcrbului este reflcctata de stmetura lui actantial;! ce reprezint;! capacitatea verbului de a descliidc anumite pozitii libéré ocupate de determinanfii lui ce exprima actantii çi circuinstan{e)e.

Valoarca functional-scmanücä a verbului poale fi prczentatä prin schéma urmätoare:

Vu loaría func(iona)-semanticä a verbului

catfRorial 1

proccsualitatca

In cele cc urmcazít este supus analizei aspcctul calitaliv al scmnifica(iei refcrcntialc. Semele care constiluic latura calitativâ a componcntului rcfercnjial sînt definite ea unitaji minimale. în sistemul limbii, semele sérvese la descrierea referenlului çi la diferen|icrca unitâ|ilor lexicale, deci au un rol distinctiv. în ca/ul verbelor semele reflecta diferite caraclcristici ale ac{iunii verbale.

Formula semicâ a verbului nu reprezintü un ansamblu neordonat de seme, ci se constituie ca un sistem caracterizal printr-o anumita structura interna. Relajiile dintre seme in inleriorul formulci semice sint determinate atît de natura lor, cît çi de raporturile dintre lcxcmelc verbale în cadrul clasclor lexico-scmanticc.

Analiza semicâ dcmonstrcazâ ca semele se disting în raport eu rolul lor paradigmatic çi eu cel sintagmatic. Dupa statutul lor paradigmatic, semele sînt de doua feluri: seme connme çi seme distinctive. Pe baza semclor coimine lexemcle sînt grupate în clase lexico-scmantice, iar prin intcrmediul semclor distinctive ele se difcrcnjiaza în cadnil clasclor lexico-semantice. Drept exemplu de seme comuiie ar putea servi trasaturile [acjiune], [devenirc], [stare], [rclajie], pe baza carora lexemele verbale se grupeazâ in clase lexico-semantice. Lexemcle cuprinsc în flecare dintre accste clase se disting printr-o serie de seme distinctive. In felul

r

aspcctul calitativ aspcctul cantitativ

aspcctul relational

accsta, dclimitarea celor doua tipuri de seme se face ín funejie de rolul lor ín clasifícarea paradigmaticâ a lcxcnielor verbale.

în acelaçi timp, semele din formula semicñ a verbului índeplincsc çi un anumit rol sintagmatic. Acestea pot admite sau, dimpotriva, pot impune rcstrictii ín ceca ce priveçtc combinaTea lexemului respcctiv cu alte unitati de la accîaçi nivel sau de la niveluri diferite.

Din aceasta scurtü privire asupra formulei scmice a lexemelor rezultü cü ea se constituie dintr-un ansamblu de seme care reflecta anumite caracteristici ale referenjilor. Pe lîngâ aeeste Inisñturi semice, flecare lexem include çi un component catcgorial pe baza cñmia cuvintele se grapeaza ín clase lexico-semantice cum sínt píírjile de vorbire. Acesle douá componente - referenjial çi categorial - sínt accle elemente ale semnificatici care determina locul çi rolul lexemului ín sistcmul linibii.

Clasifícarea lcxcnielor în cadrai pàr}ilor de vorbire se face în func(ie de specificul semelor rcfcrc.i(iale. Din perspectiva aceasta, sfcra semantica a lexemelor din clasa verbului se dovcdcçtc a fi foarte extinsa. Descrierea tuturor semelor care constituie aceasta sferâ este, évident, imposibila. în studiile de semantica pot fi examínate doar semele comunc cu un grad mare de generalitate, care sínt proprii unui numñr marc de lexemc verbale.

S-a men(ionat deja ca semele referentiale sínt organízate ierarhic. La nívelul cel mai ínalt al ierarhici se alla semele cu un nivel mare de abstractizarc. Pe baza lor pot fi stabilité cele mai mari clase de lexeme verbale. La nivel iniediat urmator se aflñ semele cu un grad redus de abstractizarc, ín funejie de care poate fi délimitât un nuniár mare de clase de verbe. La nivelul cel mai de jos se afia semele cu o frecvcnja redusa, inclusiv semele unice.

Semele cu cel mai ínalt grad de abstractizarc ín cadnil clasei verbului sínt semele [dinaniic]. fstatic]. în corespuudere cu accste seme verbele se impart ín verbe dinaniicc çi verbe nondinamice, statice. Caractcristic pentni verbele dinámico este faptul ca ele scmniílca procese pe parcursul tíírora se produc

anumitc schimbari orientate spre un anuniit rezultat: a merge, a câuta, a ajimge. a serie. Verbcle nondinaniiee exprimà procese care nu presupun nici un fel de schimbari, de transforman: a sta, a a.pepla, a depinde, a atîrna.

Trcbuic observât ca in cadrul vcrbelor dinamice exista o corespondcnjá între sernul referential [actiune] çi seniul categorial [procès]. La verbelc statice aceastâ concordanja lipseçte çi de aceea cu referire la unele dintre aceste verbe întrebarea ce face! poatc fi pusa doar convencional (ce face? - costa, depinde, aparjine etc.).

Opozi(ia dinamic /static in limba romana nu este marcata prin mijloace gramaticale. Ea este o catégorie latenta care se manifesta doar la nivel combinatorio, admitînd sau impunind restrictii in ccea ce priveçte îmbinarea cu alte unitüji lexicale. S-a stabilit câ între caracterul dinamic sau static al verbului çi tipul construcjici în care acesta apare este o legátura directa. De exeniplu. verbul a inconjura folosit în eium|ul Fotoreporterii I-au înconjurat pe învingâtor este dinamic, iar in enuntul Ziduri putcrnice inconjoarâ oraçul, cl exprima o actiune nondinamicá, statica. Dupíí cum se va demonstra în continuare, distincjia dinamic /static din sfera semantica a verbului este relevanta gramatical, adica are o aniunitü importanja pentra comportamcntul gramatical al lexemelor verbale.

La unnatoarca treapta a ierarliiei semnificatiilor din sfera proccsualitatLi se afla scmele [actiune], [stare], |devenire], [rclatic|. Accste seme reflecta forme calitativ diferite ale proceselor din realitate.

Semul [+ actiune] poate fi définit prin sintagma ,.faptul de a face ceva": a lucra, a serie, a gîndi. Aceastà forma a procesualitâtii implica existenta unei forte care ar fi în niàsura sa inijic/c çi sa realizeze actiunea. In realitate, actiunca este o forma de manifestare a unui participant activ.

Sennil [+ stare] are drept suport ontic o característica proccsuala - fizicà, psihicfl çi intelcctuala - a unci fiinte sau o característica fizicà a unui lucra. In cazul acestei forme a proccsualitatii nu se produc nici un fel de schimbari: a sta, a dormi, a exista. Purtâtorul stárilor în realitate are un caracter static, nondinaniic.

Seimil [+ dcvenirc] sc dcfine^tc ca „trccerc dintr-o stare in alta". Vcrbcle care con(m accst sem exprima schimbari calitativc sau cantitativo ale obicctelor: a create, a inverzi, a ingheta, a slábi. Aceasta forma a proccsitalitajii implica un participant nonactiv care suferá aiuimitc modificari sub iniluenja unor cauze interne sau externe.

Semul [i relatie] este un corelat lingvistic al divcrselor tipuri de raporturi dintre obiectele §i fenomenele din realitate: a aportine, a depinde, a poseda, a coincide.

Intre accste patru seme, care reflecta fórmele calitativc ale proceselor din realitate, distincjia dinamic /static exista o anumita corelajie. Astfel, actiunea §i devenirea, ca forme specifice ale proccsualitájii. se defínese prin dinamism, intrucit presupun anumite activilaji sail transforman, modilicari ale participantului implicat. Starea §i rclatia, dimpotriva, au un caracter static, nondinamic.

In legatura cu accste tipuri de seme verbale, mai sint de facut urmatoarele constatan. In primul rind, 111 ca/ul verbelor care se defínese prin semul f! actiune] exista 0 corespondenta intre semul referential §i componenta calegorialá [procesualitate|. La vcrbele celorlalte subclase scmantice aceasta concordará lipse$le. Nepotrivirea dintre componentelc semantice ale celor douü tipuri de scmnificate - referen{ial §i categorial - are repercusiuni asupra comportamentului gramatical al verbelor 111 cauzá. In al doilea rind, semele care exprima diferitcle tipuri de procese din realitate se pot combina 111 seniantica unor verbe. Prin unnare, intre verbele celor patru subclase mi íntotdeauna exista o limita tran§anta.

Semele prezentate mai sus se caracterizeazá printr-un grad sporit de abstracfie. La cea de-a treia trcapta a icnirhici in formula semicfi a verbului se plaseaza semele care reflecta fonnele concrete ale ac|iunilor, devenirilor, starilor §i rela(iilor.

1.2. In functie de natura procesului desemnat, verbele sc imparl in verbe de ac|iune, verbe de stare, verbe de dcvenirc §i verbe de relatie.

Vcrbclc île acfiunc constituie zona centralü a elasei verbului. Ele se defínese prin tóale sau aproape loate trasaturile specifice verbului ca parte de vorbire. Pentru aceste verbe este earacteristic faptul ca ele scmniííca procese carc se defínese prin tràsâtura [dinamicitatc]. Dinaniismul proceselor exprimate de aceste verbe este déterminât de caracterul activ al participantului care se aflá pe pozitia subiectului. De cele mai multe orí, agcntiil proceselor dcsenuiatc de verbele de actiune poate fi caracteriza! prin trasaturile (sursa proprie de encrgicj. [intenlionalitalcj, [nman]. lu felul acesta, agentul este cel care initiaza çi realizeaza actiunca. Ac\iunea agentukii eu triisàtura [+ umanj este volitiva çi intenciónala.

Dcpcnden|a caractemlui dinamic al proccsului desemnat de verbele de ac(iune de tipul actantului plasat ïn pozijia subiectului poate fi relévala pe baza urniàtoarclor enunturi care au în calitate de prédicat acelaçi verb: 1 ) 'fâranul duce un sac eu grîu. 2) Druiuul duce in oras;.

în (1) verbul a ducc exprima un proccs dinamic deoarece actantul plasat în pozi|ia subiectului este o fi in (a umana capabila sa actioneze, iar în (2) acelaçi verb capata im caracter static, noudinamic, fapt déterminât de specificul actantului desemnat de subiect, carc nu este în mâsura sa inijieze çi sa ínfaptuiascü vreo ae(iune. Açadar, dinamicitatea este dominanta semantica a verbclor de ac(iune care nu se manifesta decît îti rela)ia dintre lexemclc verbale în cauza çi dctermirantul investit eu rolul de subiect.

O trñsütura caractcristicü verbelor de ac|iune este çi intcntionalitatea. Prin aceasta trásatura se defínese doar verbele care au pc pozitia subiectului un deteminant marcat drept |+ unían], Acest component semantic din structura semicâ a verbului este déterminât de voinja subiectului. Din acest punct de vedere se disting doua tipuri de actan(i:

( 1 ) actanji carc realizcazà о actiune iutenjionata (omul) çi

(2) actan¡i care pot realiza ac|iuni iicinten{ioiiate (apa, vîntut, furluna etc.).

Astfel, daca л от compara enun¡iirilc: Elevul гире o pagina din caiet çi

Vintul ru¡K copacii votn observa c:t in primul caz, vettoul descric o actiune a unei fiinje uniane, iar, în cel de-al doilea, este vorba despre o acliune a unei forje din ratura, actiune carc nu este efcctuatü cu o anumità intentie. Trebuie de observât ca semul [+ intcntionalitatcl nu este în toate situnjiilc determinat de lràsatura 1+ uman| spccifica subiectului. Exista totuçi verbe carc. dcmimind ac(iuni uniane, 1111 se defínese prin aceastá trâsâturâ. Se au în vederc aici activinilc involuntarc aie onuilui: a câdea, a se prabwji, a se ùnpiedica etc.

O alta trâsâturâ semantics inclusa în structura scmica a verbelor de ac(iunc este [transferal actiunii asupra unui obicct din exterior]. Aceastá categoric, interprétatif de obicei, niimai din perspectiva sintacticâ. are la bazâ o component;"! semantic;! a verbelor de actiune. Continutul semantic al acestor verbe este de aça natura, încît el implica prezenta unei limite cxtcrioarc. Lcgátura dintre acjiune si tranzitivitate se demonstreaza çi pria faptul ca aceastá trásfltura este propric. 5n primul rind. verbelor de actiune. precum çi unor verbe de relatie.

Sub aspect semantic, vcrbele de actiune care admit în pozi(ia subiectului mi determinant cu trâsâturâ |+ uman) se pot caracteriza çi printr-un component semantic carc reflecta orientaren actiunii spre un anumit scop. Finalitntea actiunilor exprimatc de accstc verbe este iarâçi legatâ de subiect care trebuie sa fie 0 fiintâ umanâ. întrucît mimai aceasta [»ate realiza o actiune urmarind un scop. Este adevarat cá exista çi ac(iuni aie oamenilor care se produc fara a avea un scop oarecare. Este vorba, în primul rînd, despre verbele carc dcnumesc actiuni cu carácter nedorit, negativ (a pierde, a sparge, a mitrdàri).

Pc lînga semcle descrise niai sus, vcrbele de actiune mai pot include în structura lor çi semul |cauzativitate], Accst sem este propriu verbelor ce semnificâ actiuni tranzitive. verbe caro implica prezcn(a a doi participanti dintre care primul este cauzatoral actiunii celuilalt. Vcrbele cauzative au ca denotati situa^ii în care actiunea unui participant are drept urmare deelançarea actiunii sau stavii celuilalt. Structura actantialâ a unor asemenea situajii ar putea fi descrisâ prin sclicma: actant] —* înitîativa —> actant2 —> actiune/stare.

Verbele cauzative, de obicei, fornicazá perechi corelalivc cu verbele intranzilive care exprima acjiunea sau s tarea provocate: Soarele topeóte zapada. —> Zapada se tope.ste. Turiçtii au aprins focul. —* Focul s-a aprins.

Trebuie mcn|ionat cá între cauzativitatc çi finalitate exista o anumitá interdependeníá, o anumitá afinitate. Cu tóate accstea trüsaturilc aici in discute nu pot fi identifícate. Vorba c ca fmalitatea caracterizeazá numai verbele care au in pozi(ia subieetului un participant cu trasátura (+ unían], iar cauzativitatca care poate íi interpretatá ca una dintre fórmele de manifestare a fuialitajii acjiunii, este spcciñcá çi unor verbe care exprima ac^iuni ale corpurilor fizicc: Soarele îngûlbeneçie hírfia. —> Soarele face ca hîrlia sâ devina galbena.

Açadar, structura semantica a verbelor de acjiuiic are un caracter complex. Ele au în calitate de dominant» scmanticá trasátura [dinamicitatc], Verbele de acjiune, mai pot include in structura lor çi componente scmanticc care exprimá [intenjionalitate], (finalitatea ac(iunii), [emergen^a ac^iunii de la subiect spre obicct], precum çi semul |cauzativitate]. Mai este de observât cá tóate accste componente ale structurii scitiice a verbelor sîiit strms legate dc spccificul actantilor plasaji in pozijia subieetului çi a obiectului. Dinamismul acjiunii, caracterul emergent al acjiunii asupra obiectului çi finalitatea ci sînt într-o masura mai mare determinate de spccificul actaiitului ce apare în pozi(ia subieetului, iar cauzativitatca este oriéntala, în primul rînd, spre obicct, adica spre participantul carc este determina! sá indeplincasca o acjiunc sau sa Ireacá dintr-o stare în alta. în fclul acesta, verbele dc ac(iunc descnineazá situajii care au în calitate dc participant un subicct care, ac|ionînd asupra unui obiect, utilizcazâ uneori çi un instrument.

Verbele dc stare {in de periferia verbului ca parte de vorbire. Aceste verbe exprima diferite ipostaze existentiale aie obiectelor: a fi, a sta, a se a/la, a exista, a dormi etc. Caractcristic pentru stârile din realitate este faptul cá ele sînt lipsite de dinamism. Starea este o característica conceputá procesual. în fclul accsta, în structura semantica a verbelor dc stare procesualitatea se îmbina eu calitatea. Ideea

aceasla poate fi confirmata prin faptul ca uncle verbe de stare pot fi echivalente eu predicatele nominale exprímate prin: a fi + adjecttv, a JUiminzi — a fi fiâmînd.

Pe tot parcursul s tari i nu se produc nici un fel de schimbâri, iar dupá înclieierea ci nu se ajunge la nici un rczultat. în aceste ímprejurári, ccea ce apropie starea de procesualitate este existenta ei în timp. Dcci am putea spune ca tcmporalitatea îi conféra starii caracter procesual.

în ccea ce priveçte durata lor, starile n-au limita interna, ele fiind niçte procese impcrfective, durative. Sub aspect semantic, verbele de stare pot exprima existenta în timp sau în spatiu a obiectelor, pozijia lor, diverse caracteristici fizice, psihice sau intelectuale ale fiintelor umane.

în plan sintactic. verbele de stare sînt subiective. Dcnumind procese nondinamice cu o deslaçurarc indeterminatâ în limp, verbele de stare admit în calitate de subiect un mime care nu exprima sursa, inijiatorul procesului, ci purtatorul starii.

Este de observai ca, în multe cazuri. distinctia dintre verbul de stare çi cel de acjiune se face în funcjie de trasaturile semantice aie participantului plasat în pozijia subiectului. De c.xemplu, în enunturile ^oseaua strâhate pitstiirf çi Delaçamentul strabate eu greit padurea, diferenja semanticâ dintre subiccte face ca \ erbul, în priniul caz, sá exprime o stare, iar, in cel de-al doilea, o acjiune.

Exprimînd procese care se consuma în sfera subiectului. larâ a se extinde asupra unui obiect din afara, verbele de stare nu implica relatia eu un compliment direct. în acclaçi timp, stârile, ca forme de manifestare a unui subiect nondinamic, sînt lipsitc de finalitate. Deci prin intermediul starii, purtatoml ei, subiectul, nu urmareçte realizarea unui scop.

în compara|ie eu verbele de acjiune. verbele de stare se disting printr-o structura semanticâ elementará. Fiind,de cele mai multe ori, produsul unei acjiuni sau deveniri. starile sînt niçte procese lipsite de dinamism carc se atribuie unor subiccte nondinamice. Dupa cum reiese din cele de mai sus, verbele de stare se defínese negativ în raport eu verbele de actiune. Structura verbelor de stare nu

confine aseinenca trasáturi ca: [dinamicitate], [intentionalitatc], [transferul ac|iimii asupra unui obiect din afara], [cauzativilate], [finalitatcj.

Verbele de dcvenirc exprima difcrite tnmsformári cantitativo sau calitativc ale obiectelor, fiind prczcniate ca procese imánente care nu depárese sfera subiectului (a im erzi, a se ingalbeni, a se invechi). In urma procesului de devenire rczulta o notia stare, dc aceea verbele dc devenire exprima trecerea subiectului dintr-o stare in alta.

Devenirca ca forma a procesualitafii are un caractcr evolntiv. Prin aceasta verbele dc devenire se apropie intrucitva de veibcle dc ac(iunc, ínsa diferii de acestea dc la urma prin faptul ca implica un participant nondinamic, pasiv. Trecerea subiectului dintr-o stare in alta se produce, de regula, sub inílucn(a luior factori interni sau extcrni indiferent de voinja subicctului. Prin faptul cá nu acccpta decit un subicct nondinamic, verbele de devenire se aseamana cu verbele dc stare, insá sc deoscbcsc de acestea prin accca cá sentnificá procese in cursul carora arc loc schimbarca treptatíi a stárii subiectului. In fclul acesta. datoritá trasaturilor semántico verbele dc devenire se afla intre verbele de ac(iune §i verbele dc stare.

Verbele dc devenire se definese dc obicei cu ajutorul unor sintagme formate din verbele a se face, a deveni §i un adjcctiv sau un substantia a se vindeca - a sc face scinatos; a se iniuneca - a deveni intuiiecos. Verbele dc devenire se mai apropie dc verbele dc acjiune prin faptul ca ele scmnifica procese rez.ultative. La sfirjitul unei deveniri rezulta o noua stare. Subiectul in proccsul dc de\ enire poatc cápala sau pierde o anumita calitate. Prin tóate celelalte caracteristici semántico -sintagmatice verbele de dcvenirc se aseamana cu verbele de stare. Astfcl, in afará de participants nondinamic care constituie „locul" transformarii, verbele dc devenire nu mai implica prezen(a unui obiect care ar suporta efcctcle proccsului. Deci verbele dc devenire sint in totalitatea lor intranzitive. In accla§i timp, devenirca ca forma spccifica a procesualitii}ii nu prcsupune cxistenta unui instrument. Din acest punct de vedcre, subiectul verbelor in cauzá este dcfinit in lucradle de specialitate drcpt „subiect al autotransformarii noninstnimentale".

Açadar, dominants semantics a vcrbclor de devenirc ar putea fi definita drept seliinibare. transformare, evoliijie. In unna procesului de devenire purtátonil aeestuia, subiectul. trece dintr-o stare in alta.

Verbclc de relalie au ca denotaji diferite tipuri de raporturi care se stabilesc înlrc obicclele çi fenomenele din rcalitatc (a apartinc, a de pi ride, a necesita). Trasátura semantica dominanta a acestor verbe este semul [relalie]. Rela|ia ca forma a proccsualita(ii are un caracter static, nondinamic. Esenja ei consta in faptul cá ca Icaga doua sau mai multe elemente din realitate.

Caracteristic pentru vcrbele de relajie este faptul cá ele necesita prezenja a doi participanti nondinainici intre care se stabi leste relatia: Mana apartine mannferelor. Din acest punct de vedere. am putea spune cá verbele de rela(ie denotá o marc dependenja de context, semnificatia lor manifestíndu-se numai ín anumite conditii contextúale. Este de observât cá prin faptul cá implicá prezeula unui al doilea element, care ín multe cazuri este exprimât printr-un complement direct, verbele de relace se apropie de vcrbele de ac(iune tran/itive. Sá se compare, bunaoará: Prietenul men poseda o biblioteca bogatií si Vintul stirne.yte prafui Ceca cc dilcrcn(ia/á aceste douá subclase de \erbc este faptul cá ín cazul verbelor de ac|iune tranz.itive miul dintre participan|i se manifesta activ ac{ionînd asupra celui de-al doilea. iar in cazul verbelor de relalie ambii participant au un rol pasiv ci fiind legati muí! cu altul printr-un raport nondinamic, static.

Stmctura scmica a verbelor de relajie cuprinde çi o serie de trásüturi care reflecta tipul relajiei stabilité intre cci doi participanti, speci'ficul orientarii ei etc. Aceste seme au un rol distinctiv servind la diferentierea lexemelor verbale ín cadrul acestei clase. Sub aspect semantic, verbele de rela(ie pot exprima unnàtoarele tipuri de relajii: relatii de posesiunc (a avea), relatii de asenulnare /deosebire (íí se asemdna, a se deosebi), relajii de superioritate (a depart), relajii de condijionarc, de determinare (a condiliona). relatii de evaluare cantitativá (a costa) etc.

In funcjic de tipul de orientare a rela(iei, se disting doua subclase de verbe de relatie:

1) verbe carc exprima rela(ii simétrico ( a concorda ) çi

2) verbe carc exprima relajii nesimetrice ( a apartine).

liste de meujionat ca In ca/.ul verbelor simétrico situaba poate fi pre/.entata din direc(ii difcritc: Xscaiiiana cu Y = Y seamñnü cuX, fapt care nu poate fi aplicat la verbele nesimelricc.

l.a tel ca çi verbele de stare, verbele de rcla|ie au o structura semicâ mai simplâ dccît cea a verbelor de acjiune. Unica trâsaturâ comuna a verbelor de actiune çi unei parti din verbele de relace este existera unei componente semantice care implica prezenja unui obiect afectat de relajia exprimatâ de verb: a poseda un apartament; a domina publient. Este de observât cá în acest caz verbul nu mai exprima transferul acjiunii unui subiect activ asupra unui obiect pasiv, ci interconexiunea dintre doi participant! nondinamici.

Prin toate celelalte trasâturi semantice verbele de relatie se apropie de n erbcle de stare. Ca çi acestea de la urmâ, verbele de relafic exprima situatii care au ca protagoniçti doi sau mai mulji participanji. Relajia este conccputâ ca o forma a procesualitatii care are un caracter noninstrumental. Stabilirca rclatici nu presupime existenja unui mijloc, a unui instrument. Structura semicâ a verbelor de rclajie nu include nici [finalitatc].

Prin stabilirea relatiei intre doua obiccte sau fenoincnc nu se unnâreçte realizarca imui scop. Sub aspectul existentei în timp, relatiile sînt niçte procese imperíective, a câror duratà de desfàçurare nu se caractcri/.ca/.â printr-o limita interna. Tocmai de aceea relatiile sînt concepute ca niçte procese care au un caracter nerezultativ. Pc tôt parcursul existentei unei relamí nu se produc nici un fel de schimbari. Nici dupa incheierea unei rclaju nu se ajunge la vreun rezultat. Ânv putea deci conchidc ca rclajia poate fi caracterizatâ pozitiv doar sub aspectul existentei sale în timp çi ca o forma de legâturâ dintre doua sau mai multe elemente.

1.3. Analiza scinica a verbclor româncçti întreprinsâ în paragraí'ele anlcrioarc a denionstrat ca sub aspect semantic verbul este o clasa eterogena. în cele de pînà acum scmele cuprinse în structura se mica a vcrbului au fost dcscrise din punctul de vedere al statutului lor paradigmatic. Dupa cum s-a vazut, în ftinctie de scmele incluse verbele se împart în anumite clase lexico-semantice. Au fost prezentate scmele centrale, eu un grad mare de generalitate, çi anume scmele [actiune], [devenire]. |stare], [relafie]. Aceste seme au în calitatc de corelative ontice diferite forme aie procesualitâjii din rcalitate.

Din punctul de vedere al caractenilui dinamic sau static al procesului, verbele eu semul [ac(iune] se opun celor ce se caracterizeazâ prin scmele fslarc] çi |rela(ic], acestea avînd un carácter static. Verbele cu trasatura [devenire] ocupa o pozijie intermediará, ele semnificînd procese cu caracter evolutiv.

La un alt nivel al analizei scmice au fost depistate semele care reflecta anumite trásáturi ale proceselor precum: [cauzativitatc], |intentionalilate], |finalitate], [rczultativitate], [instrumentalitate] çi Itransferal actiunii asupra unui obiect din afarü|. Accstc seme dcscriu con(inutul semantic al verbelor çi în acelaçi timp servesc la gruparea verbelor în clase lexico-semantice. Trebuie observât ca aceste seme împreunà eu semul catcgorial [procesualitatc] formeaza nucleul semantic al structurii scmicc a tuturor verbelor dintr-o anumità clasâ.

O alta perspectiva din care pot fi analízate semele prezentate mai sus este examinarea statutului lor sintagmatic. Este vorba. în accst caz. despre combinarea semelor în cadrul structurii sernice a verbelor. Urmannd modnl de combinare a semelor aici în discute, am putea constata urmatoarele. Dupa cum demonstreaza analiza scmicá, numai semul /acfiune/ din structura formulei scmice a verbului este compatibil cu tóate celelaaltc seme depistate la un alt nivel, çi anume cu semele |cauzativitatc], [intentionalitate], [finalitate]. [rczultativitate|, [instrumentalitate]. Semele [stare], [devenire] çi [relafie], cu mici exceptii, impun restriejii în ceea ce privcçte combinarea lor în cadrul structurii semicc cu celelalte seme. Compatibilitatea sau incompatibilitatea este detenninatâ în prinuil rind de natura

scmelor în cauzá, dar çi de anuniiti factori de natura sintagmatica. Se au în vcdcrc aici trasüturile semantice aie constituenlilor implica^ de lexeinul verbal.

Analiza semica a materialului investigat a pus în evidenta faptul câ, sub aspect sintagniatic, senicle îndeplincsc roluri difcritc. Printre ele se disting seme independente çi seme dependente. In iiitcrioru! fonmilei scmice, acesle seme sînt interdependente. Astfel, dacâ din structura semica este éliminai un sem central arc loc anularca çi a scmelor periferice. dependente de acestea. De cxemplu, la trecerea mini verb din clasa vcrbelor de acjiunc în cea a vcrbelor de starc sau de relatic, o data eu disparijia semului (ac^unc] din formula semica, se omit çi semclc dependente. în felul acesia, prezenja scmelor dependente în formula semica este deterniinata de existenja semelor centrale.

Ca parte de vorbire. verbul se caracterizeaza printr-o serie de însuçiri semantice, niorfologicc çi funcjional-scmanticc. în lcgâtura eu acestc trasâturi mai este de observai cà nu tóate unitajile din clasa verbului se defínese prin absolut toate însuçirile spccificc acestei clase de cuvintc. Ca urniarc, în cadrul accstci parji de vorbire se distinge o zona céntrala çi una periférica.

Cenlrul include cuvinlele tipice pentru clasa verbului. Acestea sînt verbcle dc acjiunc. Dcnotajii accstor lexeme verbale sînt acjiunilc înfaptuitc in rcalitate de un subiect care c activ, dotât cu o sursâ proprie de energie. în cele mai multe cazuri, ac(iunile sînt orientale spre obicctul carc suferâ cfcctclc lor.

în formula semica a vcrbelor de acjiunc se constata o concordant^ între semul referential [actiune] çi semul catcgorial [procesualitatc], Datoritâ acestui fapt, verbclc dc actiune se caractcrizcaza prin toate sau aproape toatc trasaturile niorfologicc çi sintacticc specifice verbului ca parle dc vorbire.

La periferia verbului se afla unitajile a câror semnificajic rcferenjiala nu mai corespundc semului catcgorial. Accstca sînt verbele dc devenire, dc slarc çi verbclc de relatic. Spécifié pentru ele csle faptul ca au ca denotaji accle forme aie procesualitâtii onticc care sînt lipsitc dc dinamicitate. Prin urmare, denotatii lor sînt

nctipici pcntru aceastá parte de vorbire. Dupa eiun se va vedea în continuare, aceste verbe sînt prívate de anumite însuçiri gramaticale.

Ain putea dcci conchidc cS centrul verbului ca parte de vorbire cuprindc unilatilc lexicale care au o structura semantica complexa, ele întrunind tóate trasaturile gramaticale specificc verbului. Spre periferie are loc disparijia treptata a acestor trasâturi. Astfcl. trâsâtura |dinamicitate] proprie verbelor care constituie nucleul acestei parji de vorbire nu se mai întîlneçte în structura semicá a verbelor de la periferie. în acclaçi timp, din formula semicâ a verbelor de la periferie se pierde çi o altà Irá satura cum este [orientarea actiunii asupra unui obiect]. Trebuie adaugat c;l, la rindul lor, verbcle de la periferie încep sá cápete trâsâturi spccifice ale altor par(i de vorbire. De exemplu, verbele de stare reunesc în formula semicá procesualitatca çi calitatea.

în CAP1TOLUL II, Structura actantialû a verbului, este dcscrisá formula valenjialá a verbelor roniâneçti. Sînt stabilité structurile actanjiale de baza ale verbelor din limba romana. O atenjie deosebitá se acordá examinarii corelajiei dintre scmnifica}ia lcxicala çi trasaturile sintagmático ale verbului.

2.1. Valen Ja este interpretata în lucrare drept capacitatea combinatorie a verbului. adicâ însuçirca accstuia de a dcschide anuniite pozitii libere, goluri care unr. .! sa fie ocúpate de termenii implicaji. Fiind stms légala de semantica verbului, valen{a reglementcazá numárul çi trasaturile func(ional-semantice çi gramaticale ale constituent lor ccruli de verb.

Dupa opinia cercetálorilor, valenla ca însufire a elementclor dominante trebuie deosebitá de capacitatea combinatorie a uniUÍ|ilor subordonale. Din accst punct de vedere, se delimiteazá: 1) valen|a activa (capacitatea lexemului de a-çi alipi clemente dependente) si 2) valenta pasiva (capacitatea lexemului de a suplini pozitiile deschise de termenul subordonator).

Prin valenta activa se caracterizcazá, în primul rínd, verbele çi adjectivelc. Valenta ca trâsâtura sintagmaticâ activá a verbului çi a adjectivului se explica prin spccifícul denotati\' al acestor parti de vorbire. Unitüjile acestor clase desemneazá

entitaji carc nu au existentá autónoma, ci se prczinta ca atribute, laturi sau ca forme de manifestare a obiectclor. In realitatc cle nu exista in afara purtatorului lor. De aceea verbele çi adjectivele au nevoic de im anumit suport sintagmatic lará de care clc sînt insuficiente din punct de vcdcre semantic.

Cel mai activ, sub aspcctul valen^ei, este totuçi verbul, carc este numit purtâtor al valcnjci. Datorita spccificul^au func{ional-semantic, verbul este în masurj sa denumeascâ nu numai acjiunca insaçi. ci çi situajia in ansamblul ci, determinind participant la îniàptuirea acjiunii. Verbul se defineçtc, in accst caz, drept nucleu al cnuntului in jurul cáruia graviteaza actanjii çi circumstantclc.

în cadnil enunjului, verbul poatc implica prezenja difcritelor lexeme. Gradul de ncccsitate al detcrminan|ilor ccruji de verb pentru plenitudinca semantics a cnun(ului este însà diferit. Din acest punct de vcdcrc se disting doua tipuri de valcnje: 1) valcnja obligatorie (carc necesita o realizare obligatorio) çi 2) valenta facultativa (carc poate râmîne çi neconsumata).

Caracterul facultativ sau obligatoriu al valcnfei vcrbului este déterminât de doi factori. în primul rind, delimitarea cclor doua tipuri de valentà se poate facc 111 funejie de specificul rolurilor tematice implicate dc verb. Astfcl, din punctul de vcdcrc al importantei pe care o prczinta pentru comunicare, rolurilc tematice se grupeazá în doua clase: 1) constituent interni; 2) constituai^ externi.

Dupa eu 111 se çtie, determinant vcrbului sînt dc doua feluri: actanjii çi circunistanjelc. Actan|ii sînt participant carc iau parte direct sau indirect la desfaçurarca procesului, iar circumstan(elc reprezintâ condijiilc concrete în care dccurge proccsul. Este evident câ actanjii vor avea 0 mai mare importants pentru prezentarea situa{iei, al càrei nucleu este proccsul desemnat dc verb, decît circunistanjelc. Î11 felul acesta, actan(ii pot fi calificati drept constituent interni, iar circumstance, drept constituent externi.

Î11 acelaçi timp, çi în cadrul constituenjilor obiectuali (alactan{ilor) se poate stabili 0 anumita icrarliie 111 ccca ce priveçtc importanja lor pentru descricrea situajici din rcalitate. Dintrc aceçtia, cca mai marc importanja o prezintà agcntul çi

paciciitul. ín felul acesta, verbele care implica un subiecl çi un obicct direct necesita exprimarea obligatorio a acestor determinant! anumc datorita rolului foarte important pc care-I au aceçti doi participant Î11 cadnil situatiei desemnate. De regula, aceçti doi actanji pot râmîne neexprimati doar atunci cînd sînt subînfelcçi din context, deci cînd este vorba de o exprimare implícita a lor.

Ín al doilca rind, caractenil facultativ sau obligatoriu al valenjei este déterminât de specificul semantico-valential al verbului. In limba exista un nuniâr marc de verbe care au un caracter semantico-sintactic insuficient. Ele sînt numite çi verbe cu predicare incompleta (a avea, a se afin, a prefínete, a rie pi ni le). Aceste verbe necesita exprimarea obligatorio a anumitor actanfi sau circumstante exprímate de verb, ín caz coiitrar, cnimful ràmîne incomplet: *Casa se afla...

în felul acesta, constituen(ii cu ocurenjá obligalorie sînt de doua feluri:

1) constitucnfi al caror caracter obligatoriu este déterminât de specificul functional - semantic al actantilor înçiçi; 2) constituent! cu ocurcntâ obligatorio din necesitaji sintactice.

Una dintre problemele cele mai diflcilc în ccca cc priveçte valenta este delimitaren valcn{elor obligatorii de cele facultative. Dintre criteriile care se aplica ín acest scop ar putea ii mentionatc: criteriul eliminarii, critcriul bazat pe luarea ín considerate a caractenilui semantic insuficient al verbului etc.

Valcnfa verbului csie o categoric latenta, care, fund determinata de senmifica¡ia lexicalà a verbului, îçi gùseçte actualizare în cadnil construct»lor sintactice prin completaren de catre determinantii vcrbali a golurilor deschise de verb. In general, se cunosc doua forme de actualizare a valenjei: 1) actualizare explicita (cînd pozijiile deschise de verb sînt ocúpate de lexenielc respective) çi

2) actualizare implícita (cînd valenta rûmasa neconsumata este sugerata de structura scmantico-valentialâ a verbului). Trebuie observât însà câ nu toate valenjele admit aceste forme de actualizare.

în ceca ce priveçte condifiile concrete de actualizare, valenjele verbului sînt de doua feluri: l) valen{e compatibilc (carc se actualizeaza concomitent în cadrul

aceleiaçi structuri, dupä principiul conjunctiei) çi 2) valentc inconipatibile (carc se actuali/.ca/.ä în structuri difcrite, dupa principiul disjuncjiei). De exeinplu. verbul a transmite se caracterizeazä prin doua valcn|c compatibile (a transmite cuiva ceva). In acelaçi timp, Aerbul a imprumuta deschidc de asemenea doua pozijii libere - un complement direct çi un complement indirect, însa în po/.ilia complementului indirect pot aparea douä lcluri de complement indirect: unul în dativ çi altul prcpoziponal. care sînt incompatibile. Ele se actualizeazä în doua propozijii diferitc: a imprumuta cuiva ceva çi a imprumuta de la cineva ceva.

In func|ie de modul de îmbinare a acestor douä tipuri de actualizare a valenjei în cadrul fonnulci valenpalc a vcrbelor se disting trei tipuri de modele:

1) modclul liniar sau sintagmatic (cînd valent ele actualízate concomitcnt);

2) modelul selectiv sau paradigmatic (cînd valenjelc se actuaiizeazä alternativ);

3) modelul mixt (în carc se îmbinà cele douä Tonne de actualizare a valen(clor).

în legäturä cu valenta verbului, mai este de adáiigat ca aceasta este un

fenomen poliaspectual. Se disting urinätoarcle tipuri de valenjc: valenta sintacticà, valenta morfosintactieá çi valenja semanticä.

Valenja sintáctica slabilcçte funcjiile sintáctico ale constituen(ilor çi rolurile tematicc aie actanjilor. Ea include douä aspecte: aspcctul functional carc este dcscris în termenii pürjilordc propozitie çi aspcctul relational, adica cel al rolunlor tematicc.

Valenta morfosintacticâ determina apartenenta constituentilor la o aruunitä parte de vorbire, prccum çi mijloacclc gramaticale prin carc se exprima relatiilc sintactice (cazul çi prepozitia). Acest tip de valenta reglementeazä combinaren unitájilor lexicale la nivelul scmelor categorialc. Ele se combina în corcspimdcre eu axa semantico-functionala obiect-proces-caracteristicû a procesului.

Valenja semanticä este rcsponsabila de combinarca verbului eu detenninanjii sai pe un spectru semantic foarte larg, începînd eu scmcle denotative comune din cadrul unei aniunite pärji de vorbire (de exemplu, animat /inanimat, concret /abstract etc.) çi tenninînd cu semele individúale.

Este lesne de înjeles câ respeclarea aeestor trei aspecte ale valen(ei este conditia primordial^ în cazul alciítuirii unui enunt coreet din punct de vedere semantic çi gramatical.

In legáturá cu aceste trei aspecto ale valentei, mai este de observai cà ele pot servi çi drept baza pentru clasificarea sintagmática a verbelor. Astfel, clasificarea sintagmaticá a verbului se va realiza 111 funcjii de umultorii factori:

1) numàrul çi tipul actanjilor implicaji de verb (agent, pacicnt, destinatar. instrument etc.);

2) pozijiile sintactice descliise de verb (subiect, complement direct, complement indirect etc.);

3) mijloacele morfologice prin carc se rcalizeaza legàtura eu determinan}» verbului (cazul, prepozitia);

4) trâsâturile semantice universale prin care se caractcrizeazâ determinantii verbului.

Aici vom prezenta loarte succint doar subclasele de verbe stabilité in functie de îwmarul actantilor implicati de verb. Acestea sînt:

1) verbele avalente {Pknu5);

2) verbele monovalente (Pasârea zboara);

3) verbele bivalente (fíaiatu/prinde peste):

4) verbele trivalente (Colegul serie fratehii o scrisoare);

5) verbele polivalente (Pârintii i-au liisat fecionilui o scrisoare pe masa).

2.2. Dupa cum a fost mentionat deja, structura actanjialà a verbului include

totalitatea participanjilor implica^ de verb çi relatiile lor eu procesul.

Conform opiniei unanime a celor prcocupaji de problema relajiilor dintre procès çi actantii lui, doi dintre aceçtia - subiectul çi obiectul - sînt de o important;! majora pentru descrierea oricarui procès. Primul reprezinta participants activ, care iuitiazâ çi rcalizeaza procesul, fiind sursa, punctul de plccare al procesului. Cel de-al doilea este participantul pasiv, care într-un fel sau altul suferâ efectelc procesului.

în cercetárile recente, raportiirile dintre procès çi actantii lui sînt analízale dintr-o perspectivá mai largâ: raportul subie.ct-proces-obiect se pune in integritatea sa. Tipul accstui raport dupa numñrul de participant impücaji §i dupa forma lui de orientare sta la baza subcategorizarii verbelor ín clase sintagmalice ale cáror unitati, pe linga acelcaçi trasáturi valenjialc, au §i aiuimitc triísaturi semantice comune.

in func|ie de numárul de actanji implicaji, proceselc din realitate se impart in trei tipuri: 1) procese care implica doi protagoniçti - un subiect §i un obiect; 2) procese care implica un protagonist - subiectul çi 3) procese care nu pot avca nici un protagonist.

Prinuil tip cuprindc proccselc orientate, ce implica un punct initial de la care poniese §i un punct final asupra câruia se îndreapta. Aceste procese se impart, la rindul lor, iu trei subgnipe: a) procese tranzitivc-directe (care sint înfaptuile de lin participant activ §i carc se extind asupra unui obiect diferit de subiect): a sapa (u finlhui); b) procese tranzitive-rcflc.xive (carc sînt înfaptuite de un actant asupra sa): a se spâla, a se îmbraca\ c) procese tranzitivc-rcciproce (carc sînt înlàptuitc, concomitent sau succsiv, de doi sau mai niulji actanji unul asupra celuilalt): a se respecta, a se ajuta.

Cel de-al doilca tip de procese, avînd un singur protagonist, subiectul, sînt nuniite procese neorientate. Specific pentm aceste procese este faptul câ ele nu se extind asupra unui obiect din afará, nici asupra subicctului însuçi, deoarecc in cazul lor subiectul este implicit în întregime în procès: a alerga, a sta, a se apropia etc.

Cel de-al treilea tip de procese ar putea fi caracterízate drept procese -t'enomene, nu implica nici ideea de sursà, de initiator al acjiunii, nici ideea de obiect afectat. E vorba aici despre fenomenele a caror sursa nu exista în realitate sau este considerata de eâtre purtatorii limbii ca fiind ncimportanta: a amurgi, a se ùituiieca, a ploua. a viscoli, a iiinge.

Luînd ca punct de reper tipología proccselor nientionate mai sus, vom delimita çi în limbâ acelcaçi clase sintagmalice de verbe. Sub aspect sintagmatic, aceste verbe se caraleri/eazá prin unnâtoarele trasáturi.

Verbclc tranzitivc-directc sînt bivalente. Ele deschid doua pozijii libere care sînt ocúpale respectiv de un subiect çi un obiect direct: Muncilorii consintiese un pot! pesie rin. Este de observât ca majorilatea vcrbelor tranzitivc-dirccte sînt verbe de acjiune, totuçi în aceastii clasà se includ çi unele verbe de starc (Cap i i asleapla ireinil) çi unele verbe de rclatie (Paihtrea înconjoarâ satn!).

Verbele tranzitive-reflexive sînt monovalente. Pozijia descliisa pe lîngâ ele este ocupata de un nume al cárui referent cumuleazâ sinniltan doua roluri - de subiect çi de obiect al acjiunii. Indicelc gramatical ce scmnalcazà întoarcerea actiunii spre autorul ci çi identitatea rcferentialâ subiect = obiect sînt fórmele pronuminale rellevive (ma. le, se, ne, va. se).

Verbele franzitivc-rcciproce de asemenea sînt monovalente. Subiectul gramatical al acestor verbe are ca referent un ansamblu de participant. El poate lï exprimat printr-un nume la plural sau prin doua nume coordonatc (Prielenii se ajttlâ reciproc. Samlu si Dan se cunosc de intill). Reciproci talca se exprima în limba românâ cu ¿ijutornl fonnelor pronominale (ne. va, 5e) care se folosesc numai la plural.

fol monovalente sînt çi verbele intran/itive. Nici pentru accsl lip de structura actanjiala nu exista un indice gramatical specific. Sub aspect formai unele verbe mtranzitive sînt verte nepronominale (a nterge, 11 înota), iar alíele pronominale (a se duce, a se hucura).

în plan sintagmatic, verbele impcrsonale sînt avalente. Ele nu implica prc/.cn(a unui subicct sau a unui obiect. Sub aspect formai, verbele din aceasta subclasa sînt atît nepronominale (plonâ), cit çi pronominale (se întuncca). Qi umiare a specificului lor scmantico-valen(ial, verbele în cauzà nu se folosesc decît la persoana a treia singular.

în legaturà cu cele prezentate mai sus, sînt de íacut urmatoarclc observât». Orientarea procesului ]">o axa subiect —»■ ac.tiune —* obiect. în functic de care s-a íacut clasificarea semantica a vcrbelor româneçti, este 0 catégorie, 111 cea mai mare parte, latentà. Forma concreta de orientare a proccsului nu dispune de mijloace

spccifice de exprimare, fiind idcntificata numai ea urniare a analizei rela(iilor scmaiitieo-sintactiee existente între procès çi protagoniçtii lui.

Clasificarca vcrbclor in funcjie de orientarca procesului are o dcosebità importanjâ pentru rclevarea spccificului functional-scmantic al acestor unila|i lexicale, lnsa clasificarea data nu este unica posibilà în cazul lexemelor verbale.

Daca se au in vedere nu mimai cei doi protagoniçti ai actiunii verbale - subiectul çi obiectul, ci to{i detenninanjii cu realizare obligatorio, inclusiv circumstaii(cle, verbcle romàneçti pot fi repartizate într-un mimar mult mai mare de subclase, ale caror unitaíi se defínese prin aceeaçi stmcturà actanjialâ Analiza matcrialului lingvistic nc-a pennis sa stabilim unnâtoarele stracturi actantiale de bazà:

I. Verbe avalente:

1. V

II. Verbe monovalente:

2. Sb + V

III. Verbe bivalente:

3. Sb+V+C.d.

4. Sb + V + C. ind. (D)

5. Sb + V + C. ind. (prep.)

6. Sb + V +C. soc.

7. Sb + V + C. instr.

8. Sb + V + E.P.S.

9. Sb + V + C. loc

10. Sb +V + C. timp

11. Sb+V+C. mod

12. Sb +V + C. cauza

13. Sb+V + C. scop

14. Sb+V + C. rel.

IV Verbe trivalente:

15. Sb+V+C.d+C.d.

16. Sb+V+C.d.+C. ind. (D)

17. Sb+V+C.d.+C.ind.(prep.)

18. Sb+V+C.d.+C.instr.

19. SbfV+C.d. tC.loc

20. Sb+V+C. d.+E. P. S.

21. Sb+V+C.d.+C.timp

22. Sb+V+C.d.+C.mod

23. Sb+V+C.d.+C.scop

24. Sb+V+C.ind.(D.)+C.ind.(prep.)

25. Sb+V+C. ind. (prcp)+C. ind. (prep. )

26. Sb+V+C. ind. (prep. )+C. instr.

27. Sb+ V+C .ind. (prep. )+C. loc

28. Sb+V+C.ind.(prcp. )+C.mod

29. Sb+V+C.loc+C.tiinp V. Verbe polivalente:

30. Sb+V+C. d.+C. ind. (D. )+C. ind. (prep. )

31. Sb+V+C.d.+C.ind.+C.instr.

In cele ce urmeazâ se va face o succinla característica a verbelor acestor clase.

Sub aspcctul fonnci, vcrbelc avalente pot fi: verbe neprononiinale (a mnopta) çi verbe pronominale (a se insenimi). In plan semantic, verbele din aceasta subclasâ exprima diferite fenomene aie naturii. Sintagmatic, verbele in cauzâ se caractcrizeaza prin faptnl cà nu necesita prczen|a unor determinant care ar exprima participanfii la situajie. Ele pot însa admite coinbinarea eu anumite circumstan|e (locul, timpul)care însa nu au un caracter obligatoriu.

în subclasa verbelor monovalente se includ verbele care, din punctul de vedere al orientârii ac{iunii, sînt intranzitive. tranzitive-refle.xive çi tranzitivc-rcciproce. Accste verbe admit doar relajia cu un subiect: F'rimzele cad. Copilttl doarme. Sub aspect semantic, verbele în cauza pot exprima:

1) ac(iuni ale fiiiijelor umaiie (Sportivul akargâ);

2) acjiuni ale victajilor ( Peste le înoatâ);

3) acjiuni ale plaiilelor (Iarba rasare),

4) acjiuni ale corpurilor ncîasuflejite (Pietrele cad);

5) acjiuni ce caractcrizeazá not uni abstractc (Situatia se agrm>eazâ). Deci vcrbele monovalente se pot combina cu subiectc care se defínese prin

urmâtoarele trasàturi [+ uman], [+ animat nonuman], |+ inanimal] çi [+ abstract].

în acelaçi timp, trebuie relevât cà existá numeroase verbe carc se disting prin posibilita^ de combinare mai largi. Astfcl, exista verbe carc se pot combina eu nume carc se caracterizcazâ prin diverse Irasaturi semantice. De exemplu, verbul a tremura se poate combina eu subiectc ce (in de catcgorii semántico diferite: om, mina, J'runzâ, luininâ, aptî, voce etc. Uneori în accste contexte senmificajia verbului poate varia într-o masurâ foarte marc.

Bivalente sînt vcrbele carc implica prezen(a obligatorie a doi determinant : unul consumü valcnta de stînga çi altul se alla la dreapta verbului. Toatc verbelc bivalente deschid la stînga lor o pozijie care este ocúpala de un subiecl. în pozita dcschisâ la dreapta, verbclc bivalente pot avea un complement direct, un complement indirect sau un complement circumstantial.

Cea mai numeroasa subclass din categoría vcrbelor bivalente este cea a vcrbelor cu stnictura Sb+V+C.d. Toatc verbele din accasla subclasü se caracterizcazâ prin insuficicntü scmantica, în sensul cá ele necesita existenja unui mime care exprima obiectul ce suporta efectul ac|iunii. Capacitalca combinalorie a \ erbclor tranzitivc-directe este diferita. Printrc ele se includ verbe care admit în pozita complcmentului direct un singur nume çi verbe carc se combina eu un numâr foarte marc de nume ïndeplinind func^ia sintactica de complement direct. în legátura cu accastâ situate, trebuie observât ca trâsaturile semantice aie numelui plasat pc pozi]ia complcmentului direct sînt determinate de spccificul semantic al verbului.

Sub aspect semantic, verbele bivalente eu structura actantialâ Sb+V+C.d sïnt in majoritatca lor verbe de actiunc. Se includ in aceasta catégorie si o série de verbe de relaie çi de slare.

Verbele bivalente eu structura Sb+V+C.ind.(D.) sînt putine în limbâ. Ceea ce trebuie relevât în legâturâ eu aceste verbe este faptul câ ele sînt foarte eterogene sub aspect semantic. Din aceasta cauzâ este greu sa se poatâ vorbi despre o anumita corelajie dintre semnifica|ia verbelor date çi structura lor actanjialâ. Se parc câ acest tip de structura actanjialâ s-a specializat pentru exprimarea celor mai diferite tipuri de legâturi dintre un subiect çi un obiect indirect în dativ.

Prin structura actanjialâ Sb+V+C.ind. (prep) se caracterizeazâ verbele bivalente eu subiect çi complement indirect exprimai printr-un substantiv eu prepozijic. Trebuie observât câ. în cazul complemcntului indirect prcpozijional, prepozi|ia este mai mult un element structural decît semantic. în marca majoritate a cazurilor ea este impusa de nceesitâji sintactice, adicâ de regimul verbului. Prepozijia arc un roi sintactic, de element al structura, chiar çi atunci cînd serveçte la difercnjicrea diferitelor semnificajii ale verbclor, cum ar Ji, de exemplu. în unnâtoarele enunjuri: FJ râspunde tenia, çi El râspunde de freevenfâ. Prcpo/itiilc care se foloscsc in cadrul acestci structuri actantiale sînt într-un numar destul de mare ceea ce face imposibilâ prezentarea lor aici. Tot din lipsâ de spatiu nu \ or fi descrise nici celelalte stnicturi actantiale caraclcristice \crbelor bivalente. Toate accstea sînt pe larg prezentate în disertajie.

Subclasa verbelor trivalente, ai valen(a de stînga, ocupata de im subiect çi eu doua valcnjc de dreapta, cuprinde un numar mare de structuri actantiale, irisa ca inventar ele sînt pujin numeroase. Printre ele se includ în primul rînd, verbele eu doua complcmente directe: unul al obiectului çi altul al persoanei (Projetant/ il intreahâ pe elev tenia). Aceste verbe sînt numite uneori çi \erbe de dublâ tranzitivitate. O clasâ relativ numeroasâ de verbe trivalente sînt cele eu structura actanjialâ Sb+V+C.d.+C.ind.(D.): Bunicul i-a adus nepatuhii o minge.

Dupa cum vcdeiu, accastâ structura actanfialá reprezinta, de fapt. o îmbinare a altor doua structuri bivalente: Sb+V+C.d. çi Sb+V+C.ind.(D.), structuri care au fost descrise anterior, de accea multe din observajiile lacutc în legatura eu accstca sint valabilc pentru structura actantiala aici în discu}ic.

In fine, ceea ce ar fi de men(ionat rcleritor la stnicturile actantialc trimembre este faptul ca în majoritatea absoluta a cazurilor acestea includ printre determinantii de dreapta fie un complement direct, fie un complement indirect în dativ sau prepozifional, lucru de loc întîmplàtor, daca ne gïndiin la importanta acestor participanti în dcscrierca oricàrci situafii desemnate de verb.

Cît privcçtc verbele polivalente, acestea sînt lexeme verbale care deschid mai mult de trci pozijii libere. Trebuie observât însa cà. deçi aceste verbe admit un numar mare de determinant, nu întotdcauna se poatc demonstra caractcrul lor absolut obligatoriu. De cele mai multe ori, unii dintre determinant pot ramînc neactualizaji în ciuint, dcoarccc ci nu sînt importanti pentru comunicarc sau fiindcà se subînjcleg din context, in legüturá cu acest fapt este dificilíi o inventariere çi o descricre exhaustiva a verbclor polivalente. Mai numeroasc sînt verbele cu patru valente obligatorii: Paríntii i-au trimis feciaralui bani prin po\iü. Verbele cu cinci sau mai multe valente se întîlncsc foartc rar.

2.3. Important pentru cele ce se vor discuta în continuare este faptul cá structura de suprafafa a cnuntuliii poatc sa corespundá sau nu staicturii valentía le a verbului. în primul caz, sînt actualizati loti determinanjii verbului care sínt exprima^ prin lexemele corcspunzatoare, iar, în eel dc-al doilea. unii participan^, deçi obligatorii, nu sînt marcati prin anumite unitát lexicale, fiiud doar implicati de stmetura actantiala a verbului. Prin urmarc, în limbâ exista doua modalilâti de actualizare a valenfei verbului: actualizarca explicita çi actualizarca implícita.

Actualizarca explicita a valenfelor verbului consta în realizarea lor prin lexeme care dcnuniesc actan(ii respcctivi. în cazul imui asemcnca tip de actualizare structura de adîneime a ciumtului corespunde structurii de suprafa{a, întrucît flecare actant implicat de slruetura actantiala a verbului este exprimat prin mijloace

lexicale corespunzâtoarc. De cxcmplu. în enunjul Elevai cilestc o carte, ambelc valenje aie verbului sînt consúmate (lind actualízate in cadrul cminjului.

Actualizara! implicit;! rezidä in faptul câ pozitiile deschise de Acrb, in anumite contexte, pot rämine necxprimale in structura de suprafajâ a enunjului. Trcbuic observât însa câ neexprimarea actantului la nivclul de suprafajâ nu înscamnâ çi anularea informajiei dcspre actantul implicat. Accsta continu;! sa fie sugerat de structura actanjialâ a verbului. în astfel de condijii, actanjii suprimaji din stmetura de suprafajâ a enunjului sînt deductibili din context sau se subînjeleg. Dupa cum se çtie. un clement subîntclcs este un element existent în stmetura de adîneime a enuntului.

Vom nota câ prin actualizare implicit;! se pot caracteriza eel mai des actanjii, in special, subiectul çi obiectul. Circumstanjele, fiind mai put in strins legate de verb, nu mai sînt sugerate de structura actantialâ a accstuia. De exemplu, dacâ vom reduce enunjul: Dimmeata Jlâcâii cosesc iarba in pûdure en coasa la enunjul Flacâii cosesc, infonnatia dcspre obiectul çi instrumcntul acjiunii se mai pâstreazâ într-o anumitâ mâsurâ. pe cînd informajia privind circumstanjele se anuleazâ definitiv. Deci prin actualizare implicitâ se pot caracteriza actanjii eu caracter obligatoriu. Neexprimarea acestora în structura de suprafajâ a cnunjului este déterminât;! în primul rînd de factori de natur;! comunicativ-pragmaticâ. Astfel. nu sînt exprimajila nivel de suprafajâ a enuntului actanjii care sînt cunoscuji din situajia de comunicare, actanjii care au un caractcr general sau carc nu sînt cunoscuti vorbitorilor. în limba romana prin actualizare implícita se poate caracteriza subiectul, complementul direct, complementul indirect çi complementul instrumental.

Dintre cazurile de actualizare implicit;! a subiectului pot fi mcnjiouate urmâtoarelc tipuri de subicct neexprimat: 1) subiectul déterminât (carc este dedus din forma verbului sau este subînjeles din context: %tiu ce vrei sä spttíy, 2) subiectul cu valoare neliotàritâ (care nu este exprimat, dcoarcce este pujin important sau nu poate fi identificat: Au spart ii.su.): 3) subiectul eu valoare

generala (care exprima acjiuni ce pot fi raportatc la oricc persoane: Nu fi zgîrcii la tarîte .y/ iejlin lafïùnâ.).

Actualizarea implícita a actantului investit cu func^a de complement direct se întîlneçte in eonstrucjiilc tranzitive absolute. In aceste construcjii, complcmcntul direct neexprimat se poate caracteriza prin aceleaçi valori scmantice ca çi subiectul implicit. Deci putem vorbi despre un obicct déterminât, cunoscut din context, un obiect ai valoare nehotârita, pu{in important sau necunoscul. çi iui obiect eu valoare generala.

în legaturâ eu fenomcnul discutât aici. este nccesar sa se facà distincte intre 1 ) cfcctele actualizar» implicite a actantilor, cînd aceçtia sînt implicaji de structura actan(ialá a verbului, deçi râmîn neexprimaji çi 2) celc ale rccategorizârii sintagmaticc, cînd dctenninantul nu este exprimat çi nici nu se niai siibîn(clcge, dcoarecc se scliimba formula valcii|iala a verbului. Neglijarea acestei distinct arc drept consccin(a interpretarea unor cazuri de actualizare implicita a actanjilor, cum ar 11 folosirca absoluta a verbclor tranzitive, neexprimarea subiectului eu valoare generala drept efectc aie recategorizarii sintagmatice-detranzitivarc, impersonalizare, in cazul cárora verbele bivalente devin monovalente sau avalente. Despre aceste fenomene însâ va fi vorba în paragraful urmâtor.

2.4. în legaturâ eu clasificarca sintagmaticà a verbclor în funche de orientarca acjiunii pc axa subied-actiune-obiect, este de incisional câ limítele dintre subclasele stabilité nu sînt rigide. In urma unor modificâri determinate de cauze denotative, vcTbul îçi poate scliimba stmetura actan\ialâ trccînd dintr-o elasâ sintagmaticà în alta.

Esen(a recategorizarii sintagmatice rczidâ în faptul cà verbul îçi pastreazâ, în linii mari, intacta structura scmicâ, dar su fera anumite modificâri în ceea ce priveçte numârul çi tipul de actan(i implicaji çi orientarea ac(iunii. Ca rezultat al recategorizarii pot aparca noi sememe ale aceluiaçi lexem. Astfcl, verbul a adormí se defiueçtc prin doua sememe. Primul semem 'a trece la si area de somn este intranzitiv. Expriniînd o acjiunc neorientatâ, accst semem implica prezenja unui

singiir participant: Copilul adoarme. Ccl dc-al doilca scmem face pe cineva sa treaca la starea de somn este tranzitiv, exprimmd o actiunc oriéntala de la un subicct spre un obiect: Mama isi adoarme copilul.

Pot li delimitate urmâtoarele forme de recategorizare sintagmaticâ a verbelor: 1) tranzitivarca; 2) intranzitivarea; 3) reflexivizarea; 4) reciprocizarca, 5) impersonalizarea.

Printre mijloacele care servese la realizarea acestor forme de recategorizare sintagmaticâ a verbelor se includ urmátoarele procedce: eliminarea, adaugarea sail substiluirea actanjilor. Unicul mijloc formal avind rolul de a marca recategorizarea sintagmaticâ a verbelor este clemcntul poliiuncfional de origine pronominalà se. Cu ajutorul lui se produce intranzitivarea verbelor (a arunca —► a se arimca), reflexivizarea (a îmbraca —>• a se îinbrâca). reciprocizarca (a ameninta —* a se ameninta). Totuçi, utilizarca lui se nu are caracter general. O parte din verbele tranzitiv e se intranzitiveaza çi là ni acest element.

Tran/.itivarea constâ în deschiderca unei noi pozijii pe lînga un verb inijial intranzitiv, pozilie care este ocúpala de un participant ce suporta cfcctclc actiunii. Ca rezultat al tranzitivarii, verbul, carc exprima o acp'une neorientata, prin sememul sau dérivât îneepe sa denumeasca o acjiune orientatâ asupra unui obiect exterior subiectului: Am ajuns tirziu acasà. —> Urmâritorii ne ajung din urmâ.

Intranzitivarea rezida în impunerea modelului actantial monovalent unor verbe tranzitive. Ca rezultat al acestei forme de recategorizare are loc anularea, neulralizarea completa a orientarii acjiunii asupra unui obiect din afará: a duce (ceva) —> a .se duce. Drcpt indice al mtranzitivarii, în foarte multe cazuri, apare elementul pronominal se: Copitul a spart geamul. —> Geamul se sparge usar. Alleori, intranzitivarea se produce prin modificarea contextului: Elevul serie o cotnpunere. ► Stiloul nu mai serie. §i într-un caz. çi în altul, cel mai important factor al intranzitivârii este substituirea subiectului activ al situatiilor tran/.itive-dirccte printr-un participant al carui actiune nu afccteaza alte obiccte.

Intranzitivarea ca forma de recategorizare sintagmaticâ a vcrbelor este însojita si de anumite mutatii semantice în structura semicà a verbului. Cele mai frecvente momente de modificâri semantice slnt: 1) ac|iune cauzativa —» acjiune nccatizalivá: 1 ïntul stinge jbcui. —> Focul se stinge; 2) actuine —> stare, devenire: Mania duce copitul în brute. —> Aceastñ strada duce la gara. în alte cazuri, verbul se intranzitiveaza ca rezultat al faptului ca el nu mai exprima o actiunc concreta, ci o caracteristicâ profesionalâ sau o calitate pennanentà a subiectului: Mama coasc o roc/tic. Mania coase (e croitoreasa). Bunica tese un covor. --> Btinica tese (se ucupâ eu lesutul). Radu bea apa la izvor. —> Raclu bea demult (e alcaolic). Toate aceste cazuri sint interprétate drept utilizâri absoiute aie verbelor tranzitive, fapt ce nu poate fi acceptai din mot nul ca în aceste situajii se produc mutalii semantice în structura semicâ a vcrbelor. In c.xeinplclc prezentate mai sus este vorba de suprimarea actantului din structura actanjialá a vcibului. Astfcl, analizind cxcmplcle t'I a jurât un ou çi Et jura, constatant ca, în primul caz, este vorba de o ac|iunc concreta îniaptuitâ de subicct asupra unui obicct. în ccl de-al doilea, se arc în vederc nu o acjiune a subiectului, ci o característica permanentâ a accstuia. Deci prin ccl de-al doilea enun{ nu este descrisá acjiunca de a fura, ci o trasâtura nelocalizata în timp a subiectului. Vom observa câ prin aceasta valoare se jx>t caracteriza numai anumite verbe §i, mai ales, cele a caror scmaiiticá poate desemna capacitatea subiectului de a înfaptui o anumitâ actiiuie, de cxeinplu, Bâtrinul vede inca dcstiil de bine. Aici vede arc sensul 'posedit capacitatea de a vedea', çi nu sensul de actiunc concreta. Desprc aceste verbe am putea spunc cá ele învbinà sensul de actiune eu ccl de însuçire, de caracteristicâ.

Rcflcxivi/.arca este o forma a recategorizarii sintagmatice la care arc loc sehimbarea orientárii actiimii çi modificarea statutului fimc|ional al participantului plasat în pozijia subiectului ce îndcplineçte rolul de autor çi obiect al proprici actuun: a lauda (pe cineva) —> a se lauda (pe sine). Indícele reflexivizarii este pronumele rcficxiv se, care, în acest caz. nu arc fuñera sintacticâ de complément direct, ci este un elcment care marcheazà rcvcrsibilitatca actiunii asupra autorului

ci, exprimînd identitatea rcfcrentialâ a subieclului eu obiectul. Trebuie rc|inut cà reflcxivizarea este posibilà doar în cazul verbelor trauzitive-directe care admit identitatea subiectului eu obiectul. Deçi deosebirea dintre verbele tranzitivc-dircctc çi cele traiiz.itive-rcficxive este doar de natura valentiala, nu çi semica, totuçi acestea de la urmfi ar trebui sa fie tratate ca unitüti lexicale distincte fiind inregistrate în dic|ionare.

Kcciprocizarca consta în atribuirca unor roluri de subiect çi de obicct tuturor participanjilor la situajie: a felicita (pe cineva) —* a se felicita (unid pe aitul). Çi aceasta forma a rccatcgorizárii sintagmatice are ca marca pronumele reflexiv se. Spécifié pentru verbele tranzitive-rcciproce este faptul cá ele se folosesc numai în constriic(ii eu verbul prédicat la plural: Ei se cauta uriulpe altul. Ca çi verbele tranzitive-reflexive, cele tranzitive-rcciproce se fonneazâ de la verbele tranzitivc-directe: a ajuta (pe cineva) —► a se ajuta ( unul pe altul).

Iinpcrsonalizarea, adica trecerca verbelor în subcategoria cclor impersonale este pu(in freeventâ în limba românâ. Drept exemple de impersonalizare a verbelor ar putea servi unnâtoarele: Cerul se întunecâ. —+A/arâ se intunecâ. Aceasta finare miroase placut. —> Miroase a liliac. In viziunea noastra, impersonalizarea se produce doar în cazul în care are loc suprimarea subiectului din structura actantiala a verbului. Constructiile de tipul Se vine la timp acasà. Se traie s te uçor ai ci, nu trebuie interprétate drept cazuri de impersonalizare a verbelor, deoarece subiectul accstora nu este éliminât définit i v din structura actantiala a verbului: râmînînd neexprimat, acesta se subînjelege avînd un caracter nehotârit sau generalizat. C'auza omiterii subiectului în aceste constructii nu este legata de modificarea situatiei din realitate, ci este determinatà de factori de natura comunicativ-pragmatica.

2.5. Teza care se argumenteazâ în accst paragraf este ca verbul î$i selecteazû determinantii în functie de trâsâturïle sale semantice. Deci între tràsàturile semice aie verbului çi cele ale determinanjilor implica|i trebuie sa se stabilcascâ o compatibilítate semanticâ. Aceasta compatibilitate rezidâ în faptul ca verbul çi

déterminant sai se defínese prin acclcaçi tràsaturi distinctive. în continuare, se releva legatura dintre structura semica çi stnictura actanjiala a verbclor facînd parte din cele patru clase: verbcle de ac|iune; vcrbcle de devenire, verbele de starc çi verbele de relajie.

Verbele de acjiune se caracterizeaza prin cea niai complexa structura semica. Coniplexitatea staicturii semice a vcrbelor de ac(iuuc îçi gâscçtc reflectare în plan sintagmatic prin faptul câ acestea implica ccl niai mare numar de actan|i. Astfel, structura semica a acjiunii se constituie dintr-un fascicol de unnáloarcle seme: [dinaniicitate], [iiitcn(ionalitate], [finalitatc], Irczultalivitatc], |emergen\a spre un anumit obiect], [cauzalivitate]. In plan sintagmatic, verbele de acjmne se pot combina eu un subicct, eu un obiect, de asemenea, eu determinanti care exprima inslrunientul çi scopul.

lntr-o forma concisa, coreia(ia dintre structura semica a verbclor de acjiune çi trâsâturile detcrminantilor implicati de acestea poatc fi ilústrala pe baza uniuitorului tabel:

Nr. d/o Tnlsaturile verbului Detcrminantii implicafi Trâsâturile actantilor

1 2 3 4

1. dinaniicitate subicct /+ sursâ proprie de énergie/

2. intentionalitate subiect /+ uman/

3. tranzitivitatc complement direct /+- obiect pasiv/

4. cauzativitate complement direct /H- obiect capabil sa realizez.e o alta actiiuic siiu sa treacâ dintr-o starc în alui/

5. instrumentalitatc C. circumstantial iustr. /+obiect care poatc servi drcpt instrument/

ó. finalitatc C. circumstantial de scop M obiect care poate servi drept scop

Verbele de stare se defínese printr-o structura scmicá redusa. Starilc, iu

calitalca lor de procese lipsitc de dinamisni, sint ni§tc forme de manifestare a unor

38

subiectc nondinamice, drept urmare, sub aspect sintagmatic, verbelc dc stare admit doar un subiect. al cánii referent este un purtator pasiv al stárii. Verbcle din aceastà subclasa nu admit în calitate de determinant un complement direct, un complement instrumental çi un circumstantial de scop.

Sub aspect semantic, vcrbele de devenirc se defínese prin faptul cá exprima o transformare, o schimbare, determínala de cauzc interne sau externe ale unui subiect nondinamic. Avînd o structura semicá simplá, verbele de devenirc au çi o structura actanjialñ elementara. Unicul determinant implicat de verbelc de devenirc este subicctul.

Verbcle de rckitic ocupa o pozilie aparte ín subsistenuil verbal. Rclajia ca forma a proccsualitájii are un caracter static, ínsá ea se poate stabili numai intre doua sau mai multe elemente. Datorilá acestui specific semantic, verbele de rela(ie implica pre/.cnta a doi determinant: aceçtia sînt elemcntcle rcimite prin intcrmediul relajici exprímale de verb. Prin aceastà trasaturà a lor, verbele de relajie se apropie de verbele de actiune. Dcoscbirea dintre aceste subclase rezidá în faptul cá în timp ce verbcle de actiune reunesc prin intcrmediul procesului exprimât un participant acliv (subicctul) çi un participant pasiv (obicctul), verbele de rcla(ie stabilesc legatura dintre doi participant statici. Din acest motiv, verbcle dc rela(ie se ascamana eu verbcle de stare çi de devenire: ele nu se combina eu un complement instrumental çi eu un circumstantial de scop.

Vom observa însa cá fenonienul corelatiei dintre structura semicá çi formula aclantialá a verbului este mult mai complex. Coresponden(a diittrc aceste dona entilàji nu este întotdeauna univoca. Din acest punct de vedere, se disting douá clase de verbe: a) verbe eu structura sintagmaticá motívala semantic çi b) verbe eu structura sintagmaticá nemotivalá semantic.

Exammînd cnun(urile 1) I-am dat inainei Jlori\ 2) El i-a supraviefuit fiidui: 3) Faplele corcspund rcaUtâtii, constatant cá numai în primul enunt numele în cazul dativ exprima un destinatar al ac(iunii, deci folosirea unui complement indirect pe Iînga verbul a du este motivatá semantic. Nu acelaçi lucru putem spune

despre ultímele doua exemple. Prezcnja unui complement indirect in dativ pc lîngâ verbelc a supravietui çi a corespimde nu este determínala de necesitaji semanticc. ci de necesitâji sintacticc: acesta este regimul lor.

Cele mai numeroase cazuri de necorespundere dintre formula semica çi structura actanjiala a verbclor se constata la lexcmele ce exprima diferite tipuri de actiuni interne, intelectuale sau diferite tipuri de relatii dintre obiecte. In cadrul proceselor desenmate de verb se delimiteaza doua sfere: a actiuni lor fizice çi a acjiunilor intclectuale, interne. Structura sintagmaticà a verbelor ce denumesc actiuni fizice reflecta direct structura situa(iilor din realitate. îu acelaçi timp, structura sintagmaticà a verbelor ce semnifica acfiuni intclectuale sau abstracte este organizata în corespimderc eu structura sintagmaticà a verbelor din prima subclasa. In felul acesta, în limba are loc un transfer al structurilor sintagmático de la sfera ac(iunilor fizice la sfera ac{iunilor intelectuale. Prin unnare, structura sintagmatica a cclor mai multe verbe eu scmantica abstracta nu reprezinta o proiectare a fonnulei semicc, ci se constituie ca rczultat al unui transfer de la concret la abstract.

în limba se întîlncsc çi cazuri de necorespundere, de discordant;! între formula semica çi cea actantiala. Drcpt exemple carc ar ilustra acest fenomen pot fi aduse enunturile: 1) Ei au trait o viatâ fcricitâ; 2) Osiaçirf a simtit o lovHura putemica; 3) Studeniul a ridicat mina. În primul cnunj verbul de starc intran/.itiv a trâi este folosit ai un complement direct intern, dcci într-o constructic bimembrâ, ccea ce nu corcspundc specificului semantic al accstui verb. în ccl de-al doilea enuxij, subiectul unci construcjii active exprima, de fapt, un participant pasiv. în cel de-al treilea exemplu, dimpolriva, indica nu un participant pasiv, carc sufera efectele acjiunii, ci unul activ, deoarece întregul ac|ionc;izâ aici prin intermediul parfii.

Dupâ cum demonstreazü faptele de limb;!, sînt loarte freevente cazurile de transfer al structurilor sintagmaticc asupra unor situalii carc au o cu tolul altà organizare. Astfel, miele situa(ii care includ un subiect çi forma lui de manifestare (acjiunca) pot fi descnniate prin construc(ii conjinind un complement direct:

a säri —* a efeclua un sait a alege —> a face o alegan»; a propune —» a face o propunere\ a cälätori —* inireprinde o cal alone. De asemenea, unelc situatii dcscmnate, de obicei, eu ajutoral unor verbe impersonale pot fi descrise în limbfi printr-o conslruc|ie eu subiect: se înnopteazâ —* se face noapte\ se însereaza —*■ se face searä.

In toale aceste cazuri, avem a face eu fenomenul autonomici relative a structurilor actanfiale. Astfel. o data constitxiite, aceste construcjii capatá o animiità independentä în limbä, inipunîndu-se çi la desemnarea altor situatii. In legaturä eu verbele întrebuintate în astfel e construcfii (a face, a efectúa, a inireprinde). e de mentionat cä ele îçi pierd statutul de unitate lexicalâ autonoma, devenind practic niçte indici ai verbalita(ii, niçte \erbalizatori.

In CAP1TOLUL III, Cîmpul lunctional-semantic al tcmporalitâtii. se examineaza posibilità(ile de caracterizare aspectual-temporalâ a procesului deseninat de verb. Toale niijloacele folositc în liniba romàna în acest scop sînt încadrate în categoría temporalitälii carc reprezintä un cîmp functional-semantic bine structurât, eu centru çi pcrifcric, cu elemente interne çi externe de plasare în timp a procesului.

3.1. Problema timpului se pune în mod diferit çi se cerccteazä dupä diferitc principii metodologice în diverse çtiintc, iar structura temporalà a rcalitätii se caracterizcaza prin prisma acestor çtiinte.

Lingvistiai ocupä în acest sens un roi central. Mijloaccle oferitc de limbä jientni fragmentarca accstci dimensiimi fundimentalc a rcalitäfii - timpul - çi cercetarea lor în cadnil lingvisticii o fera mari avantaje în procesul de conceptualizare a ideii de timp. Orice limbä poate exprima timpul ai toatä complexitatea çi eterogenitatea lui. Limbajul ofeni multiple mijloacc de redare a substantei semantice temporale. Dar pînâ a se ajunge la convertirea timpului indefinit într-unul másurabil, sînt de parcurs cîtcva etape în procesul de cunoaçterc a timpului, trei dintre ele fiind mai importante pentm cele discútate în acest capítol:

• existera realitâjii obicctivc çi dcci a timpului rcal, obicctiv;

• reprczentarea acestuia în conçtiinta - timpul perceplual;

• redarea, cxprimarea timpului real (çi a celui perceplual) îu limbâ -timpul lingvistic sau temporalitatca.

Timpul rcal esle obicctiv, univcrsal, unidirecjional, continuu çi ireversibil. Este obiectiv, deoarccc obiectivâ esle materia în miçcarc; este univcrsal fiind propriu atît macrouniversului, cît çi microuniversului; este unidimensional, pentru câ arc un singur paramétra, o singura dimensiunc -f; este unidirccjional, pentru câ se miçcâ într-o singura directe; este continuu, ncîntrerupt, pentru câ este alcatuit dintr-o mul|imc de momente, precum linia este aleâtuitâ dintr-o niultimc de puncte. Caracterul unidirecjional çi continuu al timpului real implicâ çi ireversibilitatea lui.

In cadnil timpului pcrccptual, concepcrea câruia are loc la nivelul transformârilor din psiliicul uman, timpul devine reversibil çi discontinuu. El are valoarc de sentiment: pentru un» trccc mai repede, pentru aljii mai încet. Cu cît mai intense çi mai variatc sînt evcnimentele perccpute, cu atît durata dcsfâçurârii lor e mai mica çi, invers, cînd deslaçurarca fcnomenelor perccpute este monotonâ, durata lor parc mai mare.

O data perceput, timpul rcal este reflectat în limbà, deoarece exista, dupa cum s-a subliniat în lucrârile de specialitate, o evidentâ legâtura între timp, limbaj çi subiectul uman, legâturâ surprinsâ de mecanismul vorbirii. Subiectul uman întrerupe continuitatea timpului real pentru a détermina coordonatele précisé aie unei actiuni în raport cu un moment orientativ, momentul hinc et mine, adicâ momcntul vorbirii, sau cu un moment din trecut,din viitor sau din pre/ent. în felul accsta existâ actiuni ce premerg, sînt simultané sau urmeazâ dupâ momentul \ orbirii (am citit, citeam, citisei, citesc, voi citi, ani sa citesc) çi actiuni ce premerg o ac(iunc din sfera temporalâ a trecutului (citisem) sau o ac(iunc din sfera temporalâ a viitorului (vei fi citit). Indifercnt de mijloacelc antrenate în procesul de exprimare a ideii de timp 111 limbâ (morfologice, lexicale sau sintacticc),

detcrniinarea tcmporalá a acjiunii sc facc conform cu accste dona tipuri de raporturi:

raportul absolut, cind detcrminarea temporala a acjiunii sc facc faja dc nvomentul vorbirii;

raportul relativ, cind determinarca temporala a acjiunii se face faja de un alt moment de pe una din axele temporalc existente. Aladar, in limba romana se constituie un cimp functional-semantic al temporalitatii care inglobcazü mijloacele oferite de limbá pentru exprimarea timpului. Temporalitatea are o structura alcatuita din centru §i periferie. Centrul temporalitatii se caracterizeaza printr-o concentrare maxima a trasaturilor specifice acestui cimp funcjional-semantic. Categoría gramaticala a timpului constituie centrul temporalitatii In toate limbile. Ea formeaza baza conceptúala a cimpului, peste care se suprapun specilicatorii rclajiilor temporale ce {in de periferie. Elementele centrului sint folosite cu sensurile lor primare, valorile de sistem, relévate pe baza opozijiilor. Din aceasta cauzá, centrul temporalitajii se caracterizeaza priu organizarea clementclor sale in scrii opozitivc. Elementele pcrireriei, cu excepjia adverbelor de timp, la care se pot atesta relajii opozitivc difuzc, nu sc constituie in serii opozitive. Si, in sfir$it, centrul temporalitajii se caracterizeaza prin funcjionarea rcgulata a elementelor, spre deosebire de periferie, undo specilicatorii lexicali atestá o regularitate mai mica a l'uncjionarii lor, in funcjie de cerinjele contextúale.

§i in limba roniátiá categoría gramaticala a timpului Jinc de centml temporalitajii. La periferia cimpului se allá mijloacele Icxicale de exprimare a timpului (adverbe, verbe, substantive, adjective, prepozijii, conjuncjii), cele sintactice §i contextúale. Tot aici se includ §i mijloacele stilistice de redare a timpului.

Categoría gramaticala a timpului este o imitate structural;! de nivel morfologic. Ea constituie im sistem de forme temporale opozitive. Este considerata mijlocul principal de exprimare a timpului. Categoría gramaticala a timpului este característica pentru toate modurile persónate. Cel mai dczvoltat sistem il are

niodul indicativ. El este alcàtuit din sistemul timpurilor absolute (prezentul. perfectul compus, perfeetul simplu, impcrfectul çi viitorul) çi doua timpuri relative: mai mult ca perfectul çi viitorul anterior. Ultimcle doua timpuri, preciun çi pcrfcclul simplu, uu sint luate în discutió.

Periferia tcmporalitatii includc practic toate mijloacele de carc dispitne limba pentru a exprima într-iui aniunit fcl idcca de timp. Unele sint mai aproape de centrul cïmpului fimc|ional-scmantic al tcmporalitáfii - adverbelo de timp, áltele sint mai departe de centru - substantívele, adjectivelc, prepozitiilc çi conjunctiile eu sens temporal. Unele mijloacc sînt interne ((in de sensul verbului), áltele sint externe (au un anumit punct de reper în realitatea extralingvisticá). Important este ca toate acestc mijloacc, combinîndu-se eu verbcle, contribuic la dcgajarca divcrsclor valori contextúale (sensuri sintagmático) ale timpurilor verbale, valori carc demonstreaza conexiimca între scmautica verbului çi témpora lítate.

3.2. Prin teiuporalitate interna se în(elege posibilitatea de a caracteriza fclul dcslàçurûrii actiunii în timp prin însaçi semantica vcrbclor. E vorba de redarea luiantelor aspectual-temporale în limba românâ, mide nu exista aspectul verbal (ci o catégorie gramaticalá aparte). Ciliar dacá romana a moçtcnit rcminiscen|e aie aspcctului latin, grupind timpurile în infcctum çi pcrfcctum, opozi(ia de aspect între ele este putin relevant;! Dar aceasta opo/ijio n-a disparut eu totul. Ea este exprimatà prin diverse mijloacc aie categorici Aktionsart, inclusiv prin semantica vcrbclor.

Sint depistate, în primul rind, verbcle care marchca/a fclul actiunii din punctul de vedere a duratei: verbe durative ( a dura, a continua, a ardu, a dormi, a se juca, a dâinui, a cauta, a line) çi verbe momentané (a adormí, a gâsi, a sparge, a prindé). Apoi sînt depistate verbe care marchcazá actiunea din punctul de vedere al gradului de realizare a proccsului desemnat de verb: verbe imperfectivo carc exprima un proccs în desfigurare tara referiré la realizarea. îuclicierca actiunii (a studia. a cerceta, a lucra, a se plimba, a serie, a prí vi etc.). Verbcle impcrfcctive au tangente scniantice eu ccle durativ e eu deosebirea cà semantica lor, tara a stabili o limita, sugcrcazâ totuçi açteptarea unui rezultat.

Vcrfoclc perfcctive exprima actiuni îneheiate, privite ca un intreg indivizibil. indicind obtinerea unui rezultat (a descoperi. a obtine, a vindeca etc.). Deoscbirea dintre verbele imperfective çi celc perfcctive se poatc demonstra prin cnunÇurile: M-am tinut bine vaza ,v/' am scapat-o; PoUfistul l-a urmarit pe infractor pina l-a prins; Cerceiâtorii au studiat etiología bolii .fi au descoperit un aniidot. Implicînd idcea de duratá, verbele imperfective a tine, a urmári, a studia exprima procesul din interior, iar cele perfcctive, implicînd ideea unci desiaçurari îneheiate a scapa, a prinde, a descoperi exprima procesul din exterior.

Pc lînga aceste nuante aspcctual-temporale, limba romana reda çi stadiul în care se afla actiunea exprímala de verb sau modul în care se desfàçoara. Din acest punct de vedere se deosebesc: verbe incoativo care indica momentul initial al acjiunii (a incepe, a porni, a prinde, a se apuca, a piircede): verbe terminative, finitive care indica sfirçitul ac(iunii (o termina, a înceta, a sjîrçi, a contení, a se opri): verbe iterative care indica o actiune reperatü (a tremitra, a clipi. a se légaña, a répéta).

In continuare, sînt evidenjiate capacitátilc combinatorii ale acestor verbe cu alte mijloace ale temporalitátü, demonstrindu-se câ verbele imperfective care nu fixcazà limítele procesului se pot combina cu elemente ale temporalitátü ce indicá durata, iar cele perfective nu. In fraza El admira marea si a obsen-at o corabie. prima propozitie, continínd un verb imperfectiv, poate fi completatá cu determinanti circumstantiali De dona ore, el admira marea, pe cínd cea de-a doua, continínd un verb pcrfectiv, nu admite compliniri *a obsenvit o zi corabia. în schimb verbele perfcctive, exprimínd o actiune de scurtá durata, se combiná cu elemente ale temporalitátü ce exprima o acjiune care se destaçoarà instantancu Deodata a obsen'at o corabie. Ceca ce nu este posibil la verbele imperfective *Deodatñ admira marea.

Verbele incoative çi terminative se pot îmbina cu diverse mijloace lexicale ce le íntregesc sensul. Uneori ele se pot combina cu acelaçi lexem: Abia (acum, ciliar acum, adineaori) incep lam tnceput literal çi Abia acum, chiar acum, adineaori, termin /am

terminât lucrid. Altcori accsle verbe sïut niai sclective fatâ de specifleatorii lexicali. (Comp. De ucum am început tucrul çi Deja am terminât tucrul.).

3.3. Prin temporalitate externa se întclegc lotalilatea elemcntelor acestui cimp functional-scmantic care. avînd un evident earaeter dcietic, prezintä diverse posibilita^ de referirc la un moment orientativ in determinarea tcmporalä a aefiunii.

Toate vcrbele limbii romane, eu exceptia celor defectivo, sînt compatibile eu clemcntelc tcmporalitafii externe, dcoarcce timpul este unul din componcntele prcdicajiei. Dintre cíasele scmantice analízate în capitolul I, verbcle de actiune se îmbina eu toate elementclc temporatitatir, verbcle de stare çi de devenire se folosesc mai niult la iimpul prezent çi la impcrfect. îmbinarca cu alte elemente ale temporalitatii implica anumite condijii contextúale. Vcrbele de rclajic au posibilitâ(i combinatorii mai largi, díctate, in flecare caz aparte, de scmantica verbului. într-im enimt ca Oferta corcspunde cerera, vcrbul se foloscçte de cele mai multe ori la prezent. Accasta pentru cä situajia temporala reprezentatä de accst enun{ este cca actúala. Ne interescazá ce se întîmplâ acum çi, poatc, in viitor. Ce a fost nu mai arc importanja. De accea enimtul Oferta a corespuns cererii, deçi este corect, e mai rar întîlnit. Acceaçi explicatic este valabilá çi pentru unnátoarele eiuuituri: Pantofii se asorteazâ eu geeinter, Lupul se deoseheçte de cîine\ Galbant! se citiabiiui cu verdete. Tot ce exprima clc este important pcntni prezent. Cu atît mai mult, în ultímele douä exemple prezcntul veibelor de relatiu nu este un prezent concret, ci este un prezent permanent. în acosté situatii sc ncutralizeazä opozitia temporala.

Aça cum semantica verbului este selectiva fatä de fórmele temporale verbale, la fol çi alte elemente pcriferice ale temporalitätii sînt limítate în ccea ce priveste compatibilitatea cu timpurile gramaticalc. Astfel, dacá substantívele çi adjectivelc au posibilitati nclimitate de îmbinare cu fórmele temporale, apoi compatibilitatea adverbelor cu timpurile verbale nu este totahl ea prezintä solujii spcciftce. S-a constatai ca adverbul constituie o clasä ncomogenä. Advcrbul azi, de cxemplu, este compatibil cu toate timpurile: azi citesc, azi am citit, azi áteeini, eizi citisem, azi vui citi, Adverbul ieri ínsa poatc ti distribuit numai cu timpurile

(recule: ieri am citit, ieri citisem, ieri ci team çi eu prczcntul: vine el ieri la mine si-mi zice (prczcntul istoric). Cu viilorul ieri nu poate ñ utilizat, deoarcce face parte din a\a temporalea treculului. Advcrbul miine e compatibil ai prczcntul si viilorul: mime voi decide, miine decid çi este absolut incompatibil cu treailul.

Cele mai multe posibilitati de imbinare le au adverbele neutre fatá de orientarea vectorial;"! temporalâ (dis-de-dimineatâ, dupa-amiaza, dupû-prinz etc.) sau adverbele care exprima un raport de anterioritate, simultaneitate çi poslcriorilate faja de o acjiune fixata în cadrul treculului, prezentnlui çi viilorului (adatS, vreodatà, ctndva etc.). In fclul acesta se poatc observa ca posibilitatca elementelor tempo ralitâtii de a se combina cu fórmele temporale verbale si eu semantica temporale duce la modificarea timpului exprimat, concrctizindu-i çi îmbogatindu-1.

Vorba e ca diverse elemente ale temporalitíijii reprezinta o caracterizare a situatici exprimatc de verb. Situaba de vorbire este considerata centrul dcictic al relatiilor temporale, deoarece include momentul de orientare fata de timpul real. Limítele dintre diverse situatii pot fi redate lie difuz, fie foartc précis. Situa|iile pot fi prezentate ca localízate în timp, ca nclocalizate sau chiar atcinporale. în conforinitate cu accasla se dcosebesc forme temporale ce exprima actiuni actúale (concrete), uzuale, dcsfaçurate, permanente, eterne, iterative, încadrate în intervaie fixe sau extinse etc. în urina iuvcsliga|iilor au fost depistate çi descrise 15 sensuri sintagmatice aie formclor temporale verbale, repartizate (dupa tipul situatici desemnate) în sensuri ce exprima actiuni localízate (se caracterízeazá prin referirea la un segment temporal concret, incluzînd actantul în fnnetie de subiect) çi sensuri ce exprima actiuni nclocalizate (care nu au ca moment de orientare un segment temporal concret, iar gradul de abstractizare depindc de statutul rclcren(ial al dclenninanlilor verbului) :

Ac} inn i localizatc:

Prezeiilul concret

Prczcntul istoric

Prezcntul profctic

Prczcntul iterativ

Perfectul compus ce exprima o acjiunc din axa temporalä a prczentului.

Perfectul coiupus iterativ

Perfectul compus eu sens de viitor

Imperfect iterativ

Imperfectul modestiei

Imperfect cu valoare dc viitor in trccut

Viitorul ce exprima acliunc din axa temporalä a prczentului

Actiunj nclocalizatc: Prczcntul permanent Prezcntul ctern Viitorul cu sens de prczent

Hite, iau pialra .¡i o arunc in apa;

Vine el ieri la mine .si nía roagá...;

Vin iníine, la ora 10, la Une;

Duminica vine ¡a bibliotecü;

Azi, la ora 12,u avut loe un puternic cutremur ele pamínt;

Am citit ile multe orí romanul acesia;

... atita vi-i leacul; V-ati dus pe copcñ cu tóala §mecheria voaslrá. (I.Creanga);

Staiean deseorí, serile, la taifas;

Cer scuze, voiam sfi va ¡ntreb...;

Peste trei sáptamini, ii face am prima declaratie de dragosle. (A.Busuioc.); Azi; Ja prinz^voi \'eni la Une.

El posedá arta luplelor martiale; Doi plus doi este egal cu patru; Formula särii de bueätärie va fi NaO.

Cercctárile au demonstrat ca pe másura ce actiunca se índepárteaza dc segmentul temporal concret, slübc§tc caracterul activ $i dinamic al ci, adicá o acjiune concreta, iníaptuita de mi subiect activ, apare in fórmele temporale actúale. Aici sint folositc verbele de ac(iune. íii fórmele temporale uzuale acjiunea se apropie de starc, dcoarece se ncutralizcazá opozitia temporal«! Vcrbul din enuntul ¡n timpul liber el ci leste ziare nu exprima actiunca insa§i, ci ceca cc

obiçnuicçte sa faca subieclul (arc obiçnuinfa de a citi ziare în timpul liber). In fórmele temporale permanente, eterne verbelc nu mai reprezinta nici stâri. ci calitafi aie subicctului, întrucît s-a pierdut legatura eu timpul ca moment de refcrirc. In enimful El serie romane verbul nu exprima actiunea de a serie ca în Aeiim îmi serin temele, ci calitatea subiectului de a fi scriitor.

Prezintü Ínteres çi faptul ca anumite sensuri sintagmatice aie formelor temporale sînt selectivo falà de elementele temporalitâfii cu roi de spccificatori. Afirmatia se refera, mai aies, la sensurile sintagmatice carc exprima acfiuni nclocalb.ate în timp, acfiuni uzuale, permanente. De exemplu, verbul din enunful ion pose/la limba franceza la perfeclie exclude posibilitafile combinatorii eu elemente ce indica iterativitatea sau cu clemente ce lïxeaza data exacta a sâvîrçirii acfiunii. Astfel, *Ion ttneori (de obicei, rar, cite oïlatâ, des) posedâ la perfectie limba franceza, *Ieri, la ora 18, Ion poseda la perfectie limba francezâ. ïn schimb. ocurenta unui specificator ai: în copilârie, în tinerete, cîndva (care indica un interval extins în timp) este admisa Jn tinerete Ion poseda la perfeclie limba franceza.

Paralel ai aceasta, este de menjionat cà verbul din cnunful dat nu poate il folosit în contexte de felul: Anul Irecut, pe vremea aceasta, activant la uzinîi, dar acitm sînt somer. Explicajia este usor de gasit. Contexte de felul acesta sînt specifice pentni verbele de actiunc, iar verbul în discujie este un verb de reJatie care, exprimînd acfiuni nelocalizate în timp, se detaçeaza de axa temporalà çi exprima o situatic eu iui grad înalt de abstractizare. Dimpotrivà, cînd verbele din aceastñ clasâ (a poseda. a avea, a define etc.) reprezinta o situafie mai pufin abstracta, ele pot fi ocurente în contexte similare. Adica nu se poate spune. * A ru il trecut, pe vremea aceasta, Ion poseda limba franceza, dar acimt posedâ engleza, dar Anul trecut, pe vremea aceasta, poseda un apartament cu trei camere, dar acuiii locuie^te la câmin este un enunt corect.

Cu alte cuvinte, gradul de abstractizare a acfiunii desemnate de verb depinde, dupa cum subliniam mai sus, de determinanfii sâi. Sînt foarte ilustrative urmatoarclc exemple: El are talent çi El are bani. Prima situafie nu poate fi

localízala temporal, dcoarecc reprezintá o característica a subiectului. Orice specíficalor lexical ce delimiteaza cadrul temporal este exclus. *Uneori (de obicei. cite o data, des, rar, ieri, azi, míine) are ¡a avut ha avea talent. Cea de-a doua situa|ie, dimpotrivá, poate li localízala temporal, ea reprezentínd relatia dintre subiect çi obieclul posedat. Toti specificatorii lcxicali contraindica^ ín primul caz sínt posibili: Uneori (de obicei, cite odatà, des, ieri, azi, míine) are la avut ¡va avea bani.

Conclu/.ii. Analiza sferei semantice a verbului románese çi a córelaJiei aœsteia cu trásaturile sintagmatice çi cele aspectual-temporalc a permis sa se ajungà la urmâroarcle concluzii.

♦ Formula semicâ a verbului înglobeaza doua componente de baza: semnificatul catcgorial çi scmniticatul relcrenjial. Semul categorial este ccl care dclcrininâ apartenenja lexemului dat la partea de vorbire respectiva. Coniponenta semanlicá fundaméntala a verbului, la nivel categorial, este semul [procesualitatcj. La rîndul sau, semnificatul referential se constituie din urmátoarele trei aspectc: 1) aspcctul calitativ (confine im fascicol de trásüturi semantice minime care reflecta scnmclc escnjialc aie referentului); 2) aspcctul cantitaliv (inelude informaba referitoare la caracteristica aspcctual-tcniporalá a proccsului) çi 3) aspcctul rela|ional (reprezintá rela(iile stabilité între procès çi parlicipan(ii la situajie).

♦ Sfcra semanticá a verbului románese se imparte In urmátoarele clase: verbcle de acjiune, verbele de stare, verbe de devenire çi verbe de relatie. Aceste clase de verbe reflecta diferite forme ale proccselor din realitate. Verbcle de acjiunc constituie nueleul verbului ca parte de vorbire. Ele se defínese prin tóate sau prin aproape tóate trásaturile specifice acestei parti de vorbire. Stnictura semica a verbclor de acjiune arc un caraclcr complcx. Ea se poate défini prin unnátoarele trásáturi: [dinaniicilaie], [intcn(ionalitate], [linalitatel. [rezultativitalej, [tranzitivilatej, [cauzativitatc] çi [instrumentalitatej. Verbcle de stare,

vcrbclc de devenire çi verbcle de relatie reprezinta cíasele pcrifierice aie verbului ca parte de vorbire. Verbcle acestor clase au o structura mull mai redusa în comparajie cu verbcle de actiune, în sensul ca ele contin un numâr mai mic de seme comunc. Este de remarcat ca, prin anumitc trásaturi, ele se îndcpûrtcazâ de clasa verbului, apropiindu-se de alte parti de vorbire. De exemplu, de adjcctiv. Verbcle de actiune se disliug çi prin faptul cü, in cazul lor, se constata o concordant înlre scmnificatul referential çi cel categorial. La luiitâjile pcriferice. care dcnumesc procese nondinamice. statice, semnificatia rcfcrcnjialâ nu mai corcspunde semnificatului categorial. Concordanta dintre cele doua lipuri de scmnifica|ii în cazul verbclor de actiune se explica prin faptul cil ele au ca denotaji aliunde care sînt procese dinamice. fiind înlaptuite în realitate de un subicct activ dotât cu sursá propric de energie. Nccorespundcrea dintre scmnificatul categorial çi scmnificatul referential la vcrbele periferice este detenninata de faptul câ accstca au ca denotaji acele fonne aie proccsualitâtii ontice care sînt lipsitc de dinamicilate.

♦ în plan siiitagmatic, verbul se manifesta ca o parte de vorbire activa din punctul de vcderc al valen(ei. Datoritâ specificului sau functional-semantic, verbul dcschidc în jurul sáu antimite pozitii libere care sînt ocúpate de determinan¡ii sai. Detenninata semantic, valenta constituie aspcctul relational al semnificatiei verbului çi include informaba referitoare la actantii implica^ de verb çi rcla(iile lor eu procesnl.

♦ Dintre nuilliplele clasificari ale verbclor în funche de tipul çi numaml de actanti implica(i. cca mai importants este subcategorizarea verbelor dupa orienlarea actiunii în raport eu cei doi protagoniçti ai proccsului-subiectul çi obicctul. Din acest punct de vedere, verbcle românesti se impart în: verbe tranzitive-dirccte (a construí o casa), verbe tranzitive -reflexive (a se lauda), verbe tranzilive-reciproce (a se respecta until pe altnl), verbe intranzitive (a merge) çi verbe impersonale (a ploua). Dacà

se au în vederc nu nurnai subiectul çi obicctul, ci to|i determinant cu realizare obligatorie, inclusiv circumstance. vcrbelc roinâneçti se impart in; verbe avalente, verbe monovalente, verbe bivalente, verbe trivalente çi verbe polivalente, numarind, în total, 31 de structuri actan{iale.

♦ Structura actanjialâ a veibului, în calitatea ei de catégorie latentà, se actualizcazâ în cadrul enunjului prin intermcdiul lexemelor carc denumcsc actanjii rcspcctivi. Se disting douá niodalita(i de actualizare a valcntei verbului: actualizarca explicita (actantii sînt exprimât în cnunj prin lexcmele corcspunzâtoare) çi actualizarea implícita (actanju sînt numai implicati de structura actan|ialá a verbului flind subîntcleçi din context.

♦ Strins légat de formula valcnjialâ a verbului çi de modalitàjile ci de actualizare este çi fenomcnul rccatcgorizàrii sintagmaticc a vcrbelor. Ca rezultat al anumitor modificâri aie formulci valcn(ialc, vcrbelc pot trcce dintr-o clasâ sintagmaticà în alta. în cadrul acestui transfer sintagmatic se delimitcazá cazuri de rccatcgorizare sintagmaticà pura, cînd se modifica numai stmetura actanjialâ a verbului. çi cazuri de rccatcgorizare sintagmaticà însojita de aniunite muta(ii scmanticc.

♦ Analiza corelatici dintre structura semicâ çi formula valen|ialâ dcmoiistreazà câ între aceste entita(i exista o legüturá strinsâ. Concluzia céntrala la care s-a ajuns în urnia examinàrii accstui fenomen este câ tipul çi numârul de actanti implicaf i de verb sînt determinate de prczen|a sau absenta anumitor scnie din structura scmanticâ a verbului. Astfel, vcrbelc de acjiune, care au cea mai complexa structurà semicâ, implica çi ccl mai marc numàr de determinan^ cu caractcr obligatoriu.

♦ în ceea ce priveçtc temporalitatca, voin observa cá accastá catégorie constituie un cîmp functional-semantic exprimat în limba prin intermcdiul unor mijloace eterogene. în cadrul accstui cîmp se distinge

central reprezcntat de categoria gramaticalä a limpului çi pcriferia ce înglobcaza mijloace lexicale çi sintactice folositc pentru expriniarea nojiunii de timp.

♦ Sub aspect cantitativ, procesul poate fi caractcrizat în ccea ce privcçte durata. adica diu pinictul de vedere aie tcmporalitätii intcme. Iii func|ie de aceastä caracteristicä, definitü çi prin tcrinenul de aspectualitate, vcrbclc se impart în verbe durative, verbe momentane, verbe iterative etc. Dupä cum dcmonstrcazà ccrcctärile. valorile aspectual-temporale aie verbului, deduse în urma analizei logico-semantice a semnificatiei verbale, sînt relevante în ceca ce privcçte combinarea verbului eu diferite unita(i ce constituie cîmpul func|ional-semantic al temporalitâjii. Dintre rela(iile de intcrdependcntfi între temporal itatca interna (aspcctualitatea) çi tcmporalitatca externa (valorile temporale exprimate eu ajutonil mijloacelor lexicale çi gramaticale), se releva spccializarea acestora de la unna pentru combinarea eu anumite tipuri de lexeme verbale, prccum çi rcstricjülc selcctionalc impuse de scmantica verbalâ în ccea ce privcçtc combinarea eu mi anumil tip de unitäti eu valoare verbalâ.

Tezelc de baza ale disertatiei sînt reflectate în urmátoarele publicatii:

1. Imperfectul - semanticâ çi valori stilisticc //Particularitafile lingvistice çi stilistice aie prozei contemporane moldoveneçti. - Cliiçinâu, 1978, p.96-123.

2. Cu privire la categoría gramaticalâ a timpului //Limba çi literatura moldoveneascá, 1978, nr. 3, p.45-53.

3. О языковом аспекте категории времени //Проблемы молдавской филологии и шипшаревские чтения. - Cliiçinâu, 1982, р.87-94.

4. Timpul: valori çi cxpresic. - Cliiçinâu, 1983, .103 p.

5. Timp artistic, timp ling\'istic: Tangente çi delimitâri //Limba çi literatura moldoveneascá, 1983, nr.2, p.52-58.

6. Семантика русского глагола. - Москва, 1981 (Recenzic la cartea prof. L.M.Vasilicv) //Limba çi literatura moldoveneascá, 1984, nr.4, p.61-63 (în colaborare cu T.Cartaleanu).

7. Reflecfii privind veçmîntul verbal al materialclor transmise la radio çi tclcviziune // Cultivarea limbii. - Cliiçinâu, 1984, p.71-82 (în colaborare cu M.Cosniceanu).

8. Stilul oficical-administrativ //Varietâti functional-stilistice aie limbii moldoveneçti. - Chiçinâu, 1984, p.134-170.

9. Cazuri de folosire impropric a cuvintelor //Cultivarea limbii. - Cliiçinâu. 1986, p.62-67.

10. Функциональная поливале1Гтность семантики прсзенса в молдавском литературном языке //Современные проблемы романистики. Функциональная семантика. Тезисы V Всесоюзной Конференции то романскому языкознанию. - Kalinin, 1986, vol. 1, р.151-152.

11. Confcrinja unionalâ „Problème actúale ale romanisticii: semantica funcfionalá" //Limba çi literatura moldoveneascá, 1987, nr.l, p.70-72 (în colaborare cu A.Len|a).

12. Referitor la proccsul de creare a imaginilor //Limba çi literatura moldoveneascá, 1987, nr.4, p. 31-37.

13. Timpurile gramaticalc - elemente ale textului artistic //Revista de lingvisticâ çi çtiin|a literarâ, 1990, nr.l p. 36-45.

14. Rcconsidcrâri privind proporfia fon: foncm /morf : morfem //Revista de lingvisticâ çi çtiinjâ literarâ, 1990, nr.6, p.38-45.

15. Introduccere în studiul lingvostilistic: Considérai» générale //Capitde de stilisticà. - Cliiçinâu, 1990, p.5-21.

16. Limbajul figurât //Capitole de stilisticà. - Chiçinâu. 1990, p.l 15-165;

17. Potenjialul expresiv al variautelor morfologice //Capitole de stilisticà. -Chiçinâu, 1990, p.235-257.

18. Rccategorizarea sintagmaticâ a verbelor în limba românâ //Rcvistâ de lingvisticâ çi çtiiii{à literarâ. 1993, nr.4. p.38-1-7.

19. Rcfcritor la fcnomenul actualizárii implicite a valcntei vcrbului //Congresul al XVIII-lca al A.R.A. „Moldova: dcschideri çtiin|ificc çi culturale sprc vcst". Vol.l, Chiçinâu, 1993, p.49-50.

20. Rcfcritor la actualizarea implícita a valenjci vcrbului //Revistà de lingvisticá çi çtiinjà literarà, 1995, nr.6, p.41-46.

21. Structura actantialá a vcrbului - tipuri çi modalitâji de variere //Lucrârile Congresului al XXIÏ-lea al Academiei Româno-Americane de Çtiinje çi Arte. Rezúmatele comunicarilor. Vol. al II-lca, Târgoviçtc, 1997, p. 196.

22. Structura actantialá a vcrbului - modificarca çi actualizarea ci în enunt //Revista de lingvisticâ çi teoric literarà, 1997, nr.4, p.40-49 (în colaborare cu I.Bürbu(ü).

23. Semantica verbelor de relatic //Conferinta çtiintilïco-didacticâ anualá a Liiuvcrsitâtii Libere Internationale din Moldova. Rezúmatele comunicarilor: 22-23 mai, 1998. - Chiçinau,1998, p. 319-320.

24. Dicjionar român-rus de conslruc(ii verbale (cu un gliid de conjugare a verbelor). - Chiçinâu, 1999 (în colaborare cu I.Bârbu(à), 296.p.

25. Aspecte semiotice aie proccsului de creare a limbajului figurât //Realizan çi tendiute în implementarea mecanismelor cconomiei concurcn|iale (Simpozion çtiintific international: matcriale çi sinteze, Vol.II. - Chiçinâu, 2000, p.50-52.

SUMMARY

The dissertation is dedicated to the investigation of the correlation between Romanian verb semantics, its valential trait and aspcctual-tcmporal characteristics, 't he functional-semantic value of the verb is determined by the categorial signified and references signified.

Within the reference signified arc determined three aspects: qualitative aspect (lexical meaning of the verb), quantitative aspect (aspcctual-tcmporal characteristics of the verbal action) and relational aspect (valential characteristics of the verbal action).

On the basis of the common semes, the words from the verb class are classified in: action verbs, state verbs, becoming verbs and relation verbs. The action verbs have the most complicated semantic structure.

From the valential point of view the Romanian verbs are divided into syntagmatic subclasses. According to action orientation to the axis subject-object we can identify the following classes of verbs: transitivc-direct, transitivereflexive, transitive-reciprocal, intransitive and impersonal. Taking into consideration all the obligatory detcrminators, wc can determine all the following groups of verbs: avalcnt, monovalent, biv alent, threcvalcnt, polyv alent.

The analysis of the correlation between the semantics of the verb and its valential (syntagmatic) formula demonstrates that between these two entities there is a close connection, i.e. types and number of the dctcrminators of the verb are determined by the presence or absence of certain semes from the semantical structure of verbs.

The analysis demonstrated that aspcctual-tcmporal characteristics of the verbal action have deep connection with the semantics of the verb. The verbs expressing static action arc, as a rule, durative, but those which show dynamic, active action can be durative and momentary.

As a result of the research the aspectual-lcmporal values of the verb are relevant for the combination of the verbs with different units which constitute the temporal semantic-functional field.

РЕЗЮМЕ

Работа посвящена изучению глагольного слова в плане его соотношения с валентностными и видо-временньши характеристиками.

Фу1тцтона*1ьно-сематггическая значимость снова образуется категориальным компонентом (,,процессуальносгь") и денотативным компонентом. В составе 'этого компонента выделяются следующие три аспекта: качественный аспект (собственно лексическое значение, отражающее основные признаки глагольного действия), количественный аспект (впдо-врсменпая характеристик:» глагольного действия) и реляционный аспект (вала гн госта л характеристика глагольного слова). На основе общих лексических сем глагольные слова подразделяются на следующие подешееы: г.лаголы действия, глаголы состояния, глаголы становления и глаголы отношения. Наиболее сложно)! семантической структурой облатаюг глаголы действия. Их ссмашнка может включать следующие ;ш<|к])срсшос1лы!ь,с пришит динамичность, памцюшость, результативность, переходность, каузатнвноегь. цсденапрсшлсшость пд).

С точки зрения их валентностной характеристики румынские глаголы подразделяются га синтагматические подклассы. В зависимости от направленности глагольного действия по отношению к субъекту и объекту в работе выделяются следующие типы глаголов: прямо-переходные, возвратно-переходные, взаимо-перелодпые. непереходные и безличные. С учетом всех определителей глагола, требующих обяч'гтелыюй реализации в предложении, выделяются следующие типы глаголов: авалентные, одновалентные, двувалешные и поливалентные. Каждый т этих подтипов включает глаголы, имеющие различную валеншосшую структуру. Исследование взаимоотношения между лексической семантикой и валентностной характеристики и и голов позволило установить, что количество и тип определителей

57

глагола зависит от наличия или отсутствия в структуре лексической семантики данного слою определенных сем.

Была установлен^ таким образом, определённая связь между семантическими типами и валентностными подклассами глаголов.

Анализ показал также, что ввдо-врсменная характеристика глагольного действия тесно связана с лексической семантикой глаголов. Так, глаголы, обозначающие неактивные, статические действия, обычно относятся к разряду непредельных глаголов. Среди глаголов, выражающих динамические, активные дсйстия выделяются как предельные, тате и непред ельные глаголы, однако определённая взаимосвязь между ссмшгшкой слова и категорией предатыюот/нспредслъности просматривается и здесь. С предельностью или нспредсльносгью глаголов взаимодаютвуюг также и средства входящие в состав функциогалыючхаынтчсского поля т&торальност.